Tara de foc si capitala ei Ushuaia

Stand de vorba cu un prieten care urmareste ce scriu pe acest blog, ma intreaba care dintre calatoriile mele mi s-a parut cea mai interesanta. In mod curios, nu mi-a venit in minte Japonia, sau Noua Zeelanda, ci calatoria ce am facut-o in anul 1995, adica acum 17 ani la Ushuaia.

– „Si dece n-ai scris despre ea?”

Buna intrebare. Raspunsuri sunt multe: A fost demult si poate ca nu mai sunt relevante cunostintele mele, viata e dinamica si lucrurile se schimba dela o zi la alt. Dar in 17 ani? Si in afara deasta, oare imi mai aduc aminte de cele traite atunci? Dar privind vechile fotografii, pentru a caror calitate indoelnica trebuie sa-mi cer iertare, si incercand sa-mi amintesc amanunte din aceasta calatorie, am avut surpriza sa constat ca n-am uitat nimic (sau cel putin asta e impresia mea).

Mi-am adus aminte de o remarca a unui fost sef al meu ca el nu are probleme cu amanuntele intamplarilor de acum 30 de ani, ci ca nu-si aminteste unde si-a pus ochelarii cu o jumatate de ora in urma. Si se pare ca are dreptate.

Deci hai sa scriu. Maximum raman povesti necitite.

Era inceput de Iulie 1995, plina vara in emisfera nordica, iarna dincolo de ecuator si eu plec, asa dela o zi la alta, tocmai la Ushuaia si nu ca turist, ci cu treburi.

Pe vremea aceia nu aveam internet, asa ca am incercat sa gasesc ceva scris despre acest loc, ca sa stiu cel putin unde ma duc. N-am avut timp disponibil, asa ca n-am aflat mare lucru, decat ca e in Argentina, ca e dincolo de Patagonia, ca locul se numeste Tara de Foc, ca e undeva pe malul canalului Beagle.

Nu eram chiar un novice in ale calatoriilor, am mai fost asa prin Europa, cum se spune „in jurul casei”, dar dincolo de ecuator, la o mie de kilometri de Antarctica, era cel putin neobisnuit pentru un om obisnuit ca mine si nu neaparat vanator de senzational.

Tot drumul, mi-a fost in minte, oare ce voi gasi acolo? Ma gandeam ca totul va fi inghetat, zapezi imense, localnicii deplasandu-se cu sanii trase de caini, indeletnicindu-se cu pescuitul si cresterea renilor, nu chiar locuind in igloo-uri, dar nici departe de aceasta.

Dupa cca. 20 de mii de km. de zbor, dupa vreo patru avioane schimbate si dupa doua zile, am ajuns la destinatie. In avionul ce ma ducea dela Buenos Aires la Ushuaia, am invatat ca Ushuaia este „The end of the end of the world”. Si atunci la ce sa te astepti?

Binenteles era zapada, cca. 15 cm., – 4 grade, fara vant. Nu era rau si localnicii ne-au confirmat ca este neobisnuit de bine, cum foarte rar se intampla sa fie. Atata doar, ca desi era numai ora doua dupa amiaza, cobora intunericul.

Un aeroport surprinzator de decent pentru capatul lumii. Cladirea e drept, cam mica, dar cu mult lemn, avea si o camera VIP si bufet si fotolii, ca orice aeroport care se respecta.

Am parasit aeroportul, nu cu sanie trasa de caini (desi nu mi-ar fi displacut), ci cu o masina 4X4, pe o sosea destul de curata desi zapada pe margini, iluminata, ca oriunde in lume. Am intrat in oras. Cladiri decente, nu zgarie nori, dar nici igloo-uri.

Ajungem in centru, un hotel cu patru etaje, nu foarte elegant, dar primitor.

Desi obosit de doua zile si doua nopti de zboruri, de schimbarea fusului orar, desi intuneric, am iesit din hotel de curios.

Strada principala, la cca. o suta de metri de faleza si paralela cu ea, arata ca orice strada principala a unui orasel de provincie. Am strabatut cam 500 de metri din aceasta strada, magazine, restaurante, hoteluri, reprezentanțe Sony, Toyota, chiar Lada, doua casinouri, ce mai, ca peste tot in lume.

In zilele urmatoare, am vizitat orasul, insotit de un inginer dela primarie si un translator. Trebuie sa recunosc ca timpul a tinut cu noi. N-a batut vantul, temperatura n-a coborat sub  4-6 grade cu minus in timpul zilei, numai ca lumina zilei tine trei ore: dela 11 la 14.

Orasul se intinde pe langa mare, pe o fasie de cca. 6-8 km., si latimea maxima de 5-600 de metri. Dincolo de aceasta fasie, munti. Dar acesti munti urca atât de abrupt în spre înălțimi, că face dificilă aterizarea avioanelor. Aceasta suplimentar faptului că pista aeroportului vechi, era prea scurtă.

In afara unei zone din centrul orasului, unde strazile sunt riguros perpendiculare si echidistante, in rest, case haotic construite, fara vreun plan, evident fara contributia vreunui tehnician, fara trotuare, fara canalizare, unele chiar fara iluminat, din materiale la intamplare si in numar foarte mare si cu perspectiva de desvoltare.

Aceasta era in 1995.

Iata cateva explicatii despre acest colt de lume, asa cum le-am primit dela gazdele mele:

Tara de Foc – Tierra del Fuego – este o insula in sudul Americii de Sud si despartita de aceasta prin Stramtoatea Magelan. In sudul insulei, Canalul Beagle si apoi alte insule mai mici. Insula, cam cat o tara mai modesta, sa zicem Slovacia, este un platou in nord, o stepa, sau campie si un sir de munti in sud, cu inaltimi de peste o mie de metri, care se termina destul de abrupt in Canalul Beagle.

Insula, ca si Patagonia, a fost locuita de indieni, care au fost exterminati cu mult sârg, atat de chilieni cat si de argentinieni. N-au reusit in totalitate.  Ambele tari si-au revendicat dreprtul de suveranitate asupra insulei si cu mare greutate au convenit la o granita care da fiecarei tari o parte din insula.

In 1902, se infiinteaza inchisoarea dela Ushuaia, de unde se va extinde localitatea. Dece in acest punct, pentruca aici, canalul formeaza un golf, aparat de valuri si vanturile permanente.

Colonizarea se face la concurenta cu chilienii. Detinutii sunt folositi la lucrari de construire a unei cai ferate si a orasului. Se exploateaza paduri, se extrage petrol si gaze.

In 1947, inchisoarea se desfiinteaza. Localitatea ajunsese la cca. cinci mii de locuitori.

Undeva dupa 1970, pentru a atrage populatia in zona, pentru a atrage investitori, Argentina acorda inlesniri financiare, firmelor straine care se stabilesc in Tara de Foc.

Ca urmare, in cativa ani, Ushuaia se umple de companii industriale de top ale lumii, care isi deschid filiale de montaj, prin care apoi invadeaza America de Sud cu produse ale industriei constructoare de masini, a industriei electronice, liber de taxe.

Toate aceste filiale, au avut nevoie de personal si un exod de forta de munca ieftina din Argentina si nu numai, spre sud, face sa creasca populatia orasului Ushuaia la 35 mii in 1995. S-au construit cartiere de locuit anarhic, fara o planificare, fara infrastructura necesara incropite provizoriu, autoritatile locale fiind total depasite de situatie.

In timpul saptamanii, n-am prea avut timp sa vad ceva, in afara orasului, pentruca se  intuneca devreme. Doar strazile destul de neprimitoare, casele modeste, zapada, norii si muntii din jur.

Duminica in schimb, gazdele au avut grija sa nu ne plictisim.

Unul din inginerii tineri ai primariei, ne-a luat la clubul de scufundari la care era membru, am urmarit cu groaza cum se scufunda in canalul Beagle, afara fiind temperatura negativa, iar apa probabil in jur de zero, am fost imbiat sa incerc si eu desigur din politete, dar tot  politicos am refuzat si eu si m-am multumit sa ma minunez de imbracamintea sofisticata folosita.

Am facut o vizita la o crescatorie de caini de rasa Husky, undeva la vreo 60 de km. de Ushuaia, in plina padure inzapezita. Eu stiam ca ei traiesc in Siberia, se pare ca sunt si in alte parti. M-am indragostit de un pui de vreo 2-3 luni, dar m-am desumflat cand am auzit pretul.

Ne-am plimbat cu snowmobile, intr-o rezervatie si ne-am bucurat ca niste copii pana am inghetat. Cred ca era la o cabana a municipalitatii, cu un teritoriu imens de padure si spatii inzapezite la dispozitia functionarilor si lucratorilor municipalitatii, unde isi petrec timpul liber, un fel de Country Club al lor, unde ne-au gazduit si pe noi cateva ore, oferindu-ne reale clipe de liniste si odihna.

Am facut o excursie la lacul Fagnano, un lac interior cu lungimea de peste 100 de km., splendid, padure de jur imprejur, zapada, cabane si locuri de pescuit, o sosea de jur imprejur, restaurante, ici colo debarcadere. O parte a lacului patrunde in teritoriul statului vecin Chile, dar n-am auzit ca asta ar provoca neplaceri, chiar daca relatiile dintre cele doua tari erau la acea vreme, de prietenie destul de rece.

E drept, in zona lacului, lume destul de putina, dar si densitatea populatiei este mica.

Intr-o alta duminica, am facut o plimbare cu vaporul pe canalul Beagle, sa vedem pinguinii pe insula Los Lobos. N-am vazut pinguini, nu mai stiu dece nu erau pe insula, in schimb am vazut sute de foci si morse si cormorani.

Am fost deasemeni intr-o statiune de schi, undeva la 25 km. nord est de oras, utilat cu telescaun, cabana, restaurant si sute de schiori, care au facut poate mii de kilometri sa schieze in Iulie. Atat ca in Iulie lumina zilei este de scurta durata. Vara trebuie sa fi foarte frumoasa natura in Tara de Foc.

De atunci au trecut 17 ani. Am pastrat o vreme legatura cu fostele gazde, apoi dealungul anilor, s-a pierdut legatura. Era greu. Eu nu stiu spaniola, ei nu vorbeau engleza. Este greu mereu sa gasesti pe cineva sa-ti faca traduceri.

Oricum, la vremea respectiva ne-am despartit ca prieteni, in urma unui chef la cel mai vechi restaurant din Ushuaia. Restaurantul avea peretii tapetati cu ziare vechi dela inceputul secolului trecut si carti de vizita ale unor personalitati care au vizitat restaurantul. Spre surprinderea mea, am descoperit cartea de vizita a unui inginer roman de drumuri si cai ferate din Timisoara. Nicicum nu-mi aduc aminte numele lui. Dar am adaugat si cartea mea de vizita alaturi.

Intoarcerea acasa, a fost ea insasi o aventura. In ziua cand trebuia sa plec, a pornit furtuna si nici un avion nu a putut ateriza.

Dupa doua zile am ajuns la Buenos Aires, dar toate legaturile trebuiau refacute. In timp ce asteptam un loc intr-un avion spre Europa, am profitat de ocazie si cu ajutorul receptionerului dela hotel, m-am lipit de un grup din Brazilia care vizita orasul. Ziua urmatoare, tot cu ajutorul receptionerului, am vazut un spectacol de tango, la un teatru in apropierea obeliscului.

In sfarsit, am gasit un loc intr-un avion spre Madrid. Aveam un loc de mijloc, accesul la culoar fiindu-mi blocat de o batranica, care la Buenos Aires s-a asezat, a cerut un pahar de apa, a luat o pastila si a dormit pana la Madrid. 11 ore. Eu, politicos, cam neumblat prin avioane intercontinentale, n-am indraznit sa o deranjez. Am coborat aproape anchilozat la Madrid si m-am grabit la avionul de Frankfurt in care aveam un loc pentru alte doua ore.

La Frankfurt ma astepta fiul meu, care m-a luat cu masina la Kőln, alte doua ore. Peste noapte mi s-au umflat picioarele si ma dureau ingrozitor. Pe vremea aceia, inca nu stiam ca in avion este obligatoriu sa te mai scoli si sa te misti. Am invatat asta, cum se spune, din experienta. O experienta dureroasa.

De atunci, Ushuaia a crescut si mai mult. A ajuns un oras turistic, care are mai bine de 50 de hoteluri bune, si care a devenit baza de plecare a croazierelor spre coastele Antarcticii, croaziere foarte la moda, desi destul de scumpe.

Ushuaia are trei muzee, dintre care unul se numeste Muzeul dela capatul pamantului.

Presupun ca sunt multe noutati turistice, fata de ceia ce stiu eu.

In baza impresiilor mele de acum 17 ani, ar fi neserios sa va sfatuiesc sa mergeti la Ushuaia. Dar eu m-as duce. Anul trecut, cat pe ce sa ma duc. N-am ajuns decat pana la Buenos Aires. Am vorbit cu persoane care au fost vara de curand. Toti s-au intors cu amintiri de neuitat.

Acum 17 ani, o calatorie iarna in Tara de Foc, a fost aproape o aventura. Azi, o excursie organizata, poate fi un concediu placut. Poate un pic cam scump pentru unii, dar sunt tot felul de buzunare.

Daca va incumetati la asa o excursie, nu uitati ca in avioanele de cursa lunga trebuie sa te ridici din doua in doua ore, chiar cu riscul ca deranjezi.

M-as bucura daca cineva care citeste aceste randuri va face calatoria si la intoarcere completeaza aceste randuri.

Si poate imi aduce si un Huski.

Anunțuri