Tokyo, foarte pe scurt

Spun foarte pe scurt, pentrucă Tokyo este o aglomerare urbană greu de perceput chiar și pentru un călător înrăit ca mine și cu atât mai greu de descris în așa fel încât să fie pe înțelesul altora.

Am stat în Tokyo patru zile, un timp absolut insuficient pentru a cunoaște un asemenea oraș. Am văzut ce mi s-a arătat, am fotografiat, m-am dus unde m-au dus, am fotografiat din nou, am făcut însemnări, înregistrări, am citit înainte și am citit după. A ieșit un mare ghiveci, din care încerc acum, după un timp de decantare a impresiilor, să pescuiesc cîteva idei și imagini, care să vă îndemne sa mergeți personal să vedeți acest conglomerat minune, care se numește Tokyo.

Am ajuns la Tokyo intr-o după amiază de octombrie, după mai bine de zece ore de zbor.

N-am văzut mai nimic din aeroport, numai că este foarte mare, mult fier, multă sticlă și multă lume.

Formalitățile vamale în mare viteză, cîțiva zeci de metri pînă la autobus și am plecat spre hotel, care se afla undeva în centrul acestei aglomerări urbane.

Deși acest conglomerat numără, după unii 13 milioane de locuitori și după alții 35 de milioane, dependent de faptul că adaugă sau nu inelul de orașe și cartiere industriale și de locuit, care formează această aglomerare urbană, drumul a durat mai puțin de o oră, ceiace este fantastic.

De altfel, în zilele următoare, vom constata că transportul este foarte bine organizat, în ciuda primei impresii, că nu a mai rămas loc nici pentru un ac, între miile de clădiri lipite unele de altele. Este foarte greu de explicat, dar există diferite nivele de „rețele” de transport. Inchipuiți-vă o rețea al transportului în interiorul cartierelor, cu viteză redusă, semafoare și tot restul, iar de aici, se iese pe plane înclinate la rețeaua dela nivelul superior, practic suspendat, sau rețeaua inferioară, subterană. Aceste rețele, sunt fără semafoare și fără intersecții, astfel că fluența circulației este maximă. Dar așa ceva este posibil, numai cu ajutorul  multor zeci, poate sute de kilometri de șosele aeriene, tunele subterane, soluții tehnice surprinzătoare, foarte multă gîndire inginerească și și mai mulți bani. Și asta numai legat de ceiace se vede, adică șosele și străzi. Unde mai pui rețelele de metro, de tren interurban și trenuri ultra rapide.

Dar să lăsăm toate astea pe seama oamenilor de meserie.

Am ajuns la hotel, care avea cîteva zeci de etaje.

Deși în hol era multă vînzoleală, pentrucă intr-unul din restaurante (erau cîteva în hotel) se ținea o nuntă, n-am zăbovit nici cinci minute la recepție și am primit cheile. Camerele spre surprinderea noastră foarte europene, adică de dimensiuni normale utilate cu tot ce poate da confort unei camere de hotel, inclusiv o mica chicinetă cu cafea, ceai si cele necesare.

Am ieșit la o primă plimbare pe străzile din jur. Am fost surprinși de faptul că peste tot, practic pe fiecare metru pătrat unde se poate, erau flori, colțuri verzi, copaci, copăcei, grădinițe, statui simpatice, sau mici altare ale nu știu cărei religii.

Singura deosebire față de orice alt oraș liniștit din lume, este că dacă te uiți în sus, deasupra capului, trece fie un tren, fie o șosea de legatură. Se pare ca nu surprinde și nu supără pe nimeni, că o șosea trece undeva prin fața unei ferestre la nivelul etajului opt și eventual șoferul se poate uita in casă. Sau vezi la un moment dat, că porțiunea de șosea în pantă, urcă, trece prin clădire să zicem la etajul „x” și clădirea continuă cu etajele următoare pană la să zicem 50 – 60.

Cel puțin pe străzile din centru, n-am văzut parcări, sau mașini parcate pe marginea trotuarelor. Parcările sunt sub control riguros și nu se recomandă sub nici o formă încălcarea regulilor impuse. Ar și fi foarte scump.

In Tokyo a avea o mașină, este o problemă deloc simplă. Posesorul plătește o taxă de capacitate. Mașinile ușoare, pînă la 660 cmc., plătesc o taxă mult mai mică și nu trebuie să să prezinte certificat că posedă parcare. Se pare că așa au apărut mașinile „K”, cu numere galbene, față de mașinile cu numere albe, de mai mare capacitate și evident mai scumpe nu numai la procurare, dar și în exploatare.

De altfel, o mașina este atât de incomodă, iar transportul în comun atât de bine organizat, încât nu poate fi vorba de concurență și foarte mulți locuitori, nu au și nici nu s-au gîndit vreodată la un carnet de conducere.

Nu departe de hotel, o stație de benzină, care in mod curios, avea rezervoarele într-o clădire supraterană. Mi s-a explicat că este un sistem adoptat pentru evitarea scurgerilor periculoase în caz de cutremur. Și aici nu se duce lipsă de așa ceva.

Am intrat în magazine, am admirat curățenia, organizarea fără cusur, calitatea mărfurilor. Am urmărit lumea de pe stradă, totdeauna este lume pe stradă în Tokyo, zi sau noapte. Lumea ca peste tot în Japonia, cuviincioasă, politicoasă pînă dincolo de înțelegerea noastră. Repede vom învăța însă, că dincolo de zîmbete și temeneli, japonezul de pe stradă, sau fie și cel din stafful hotelurilor, nu prea înțelege limba ce o vorbești, chiar dacă aceasta este engleză. Și cu atât mai puțin știe să vorbească o limbă străină. Așa că în cele mai multe cazuri te trezești că spui sau ceri ceva, ți se răspunde cu zîmbete și temeneli, dar pînă la urmă nimeni nu se alege cu nimic.

Ne-am plimbat pînă seara tîrziu, am privit tineretul, care este ca peste tot, „blue jeans & T shirt”, (dar care știe engleză), am luat notă de posturile de poliție care există din loc in loc și cu personal activ 24 de ore. Am urcat deasemeni în turnul Tokyo, 333 metri înalțime metal, („Tokyo Skytree” încă nu exista), de unde am admirat metropola, cu bulevardele iluminate.

A doua zi, ne-am început-o printr-o călătorie pe diferitele trasee ale rețelei de șosele rapide în lungul și în latul metropolei, în majoritate șosele suspendate sau în lungul golfului. Am avut astfel ocazia să vedem zecile, poate sutele de poduri, care interesant, sunt vopsite în diferite culori, să vedem portul Yokohama, cartiere de locuit cu clădiri ce se ridică în medie 50 – 60 etaje, sau clădiri ciudate cu lățimea de o singură cameră, pentrucă atâta loc a fost, dar cu înălțimea de cîteva zeci de etaje.

Am văzut cimitire, temple, terenuri de sport, intersecții denivelate ce-ți taie respirația, un conglomerat fără sfârșit. După două ore, mă durea capul.

In perioada de patru zile cît am stat în Tokyo, am făcut peste 1600 de poze, care apoi le-am redus la cca. 350. Cîte poți pune într-un blog? 20 – 30. Am ales cîteva să vi le arăt și nici măcar nu sunt convins că sunt cele mai interesante. Unele au mai apărut într-un album ce l-am publicat în „Picasa”.

Cele două religii dominante ale japonezilor, sunt Shintoismul si Buddhismul. Prima este de origină japoneză, iar a doua este import din China.

In ce mă privește, sunt total neumblat în ale religiilor și mai ales a religiilor exotice. Tot ce am reușit să înțeleg este că shintoismul este mai degrabă o sumă de tradiții care se păstrează din moș-strămoși, iar buddhismul se ocupă cu viața de apoi.

Japonezul nu este religios. Dar din timp în timp, face o vizită la un templu, unde se reculege, sau are o „discuție” cu spiritele celor duși din lumea asta. Același japonez, poate fi și buddhist și shintoist. Si atunci spre exemplu, își duce copiii in zi de sărbătoare la un templu shintoist și tot aici va face și nunta copiilor. În schimb, înmormântarea părinților o va încredința ritului buddhist.

Cred că cu acestea, mi-am epuizat cunoștințele despre cele două religii. Aș fi bucuros, dacă cineva dintre cititori, care este mai umblat in ale religiilor, ar comenta, sau ar completa cele spuse de mine.

Am vizitat unul din cele mai mari temple shintoiste, am văzut o nuntă și ne-am minunat de prețurile ce se vehiculau pentru așa un eveniment. Faliment total și sigur.

Ne-am purificat și noi, nu mai țin minte dacă spălându-ne pe mîini cu apă, sau cu fum (este diferit la fiecare rit, dar aceiași semnificație), am cumpărat un fel de bilet care îți prevestește viitorul.

Am privit munții de butoaie cu whisky, vin, sau coniac, cu etichetele donatorilor, dar n-am înțeles ce se întâmplă cu ele, cine le bea. Oricum, sunt donații făcute templului.

Am privit miile de păpuși, aduse de copiii care au crescut și care stau la dispoziția copiilor care vin. Există și o poveste cu reciclarea sufletelor păpușilor.

Am vizitat parcul imens, foarte simplu dar foarte elegant, din apropierea palatului imperial. Palatul Imperial nu l-am văzut nici măcar din afară, pentrucă zona este inconjurată cu un șanț cu apă de vreo 10 metri lățime și apoi de un parc al cărui dimensiuni nu le percepi, pentrucă e foarte mare și nu sevede nimic dincolo, din cauza copacilor. Palatul Imperial este mult mai puțin vizibil decât palatul reginei Angliei.

Am vizitat si un templu buddhist, deasemeni cel mai important din Tokyo, tot așa, ne-am purificat, am vizitat interiorul, ne-am făcut o impresie, dar (cel puțin eu), fără să înțeleg mare lucru. În jur, era o piață tradițional japoneză, pe cîteva hectare, dar care mi s-a părut cam artificială, parcă facută special pentru turiști.

Am vizitat deasemeni, două sau trei piețe, cîteva zone comerciale, din nou ne-a impresionat curatenia și precizia a tot ce fac japonezii. Ne-am uitat curios la japonezele îmbracate în tradiționalele kimono-uri, care nu știm dacă este recuzită, sau așa se îmbracă permanent.

Am privit tineretul, mai precis copiii japonezi, nu diferă de europeni. Muzică, îmbrăcaminte șuchie, comportament debordant.

Nevoia te împinge cîteodată să cauți o toaletă. Vei găsi desigur, va fi foarte curată, dar nu intotdeauna vei ști s-o folosești. Va avea butoane care te ajută să-ți potrivești muzica, apa caldă și apa rece, puterea jetului de apă etc.

Dacă vizitați Tokyo și în general Japonia, veți observa că nu prea sunt clădiri vechi. Nu veți vedea spre exemplu clădiri de una, două, trei secole ca în Europa. Aceasta din simplul motiv că o clădire de două secole nu a fost construită să reziste la zecile de cutremure la care este supusă în timpul acesta.

In schimb, veți vedea clădiri ca Forumul Internațional, care este o clădire imensă din oțel și sticlă că te și miri cum nu se dărâmă.

Sau poți vedea cartiere super luxoase cum este cartierul Ginza, unde își au cîte o clădire ultra modernă fiecare firmă care se respectă.

Stațiile de metrou, sunt adevărate orașe subterane. Toate serviciile sunt automatizate, electronizate și ai toate șansele să nu te descurci fără ajutor, și ajutor nu prea ai de unde să primești, pentrucă lumea se grăbește și dacă se oprește să te ajute, nu știe să-ți explice.

Magazinele de aparatură foto, telefoane deștepte, calculatoare se calcă una peste alta la propriu. Vei întâlni clădiri de 6-8 etaje cu cîte patru intrări în patru colțuri, care vînd aceleași produse în toată clădirea. Dacă vreți să cumpărați produse electronice de orice fel, să aveți în vedere că toate prospectele sunt în japoneză. Produse pentru străini și străinatate, cu prospecte în limbi diferite, se vînd în magazine speciale și …sunt mai scumpe.

Concluzie? Mergeți voi înși-vă și vedeți ce-i aia Tokyo.