In Alpii Japoniei. Takayama

Dacă povestești despre Japonia trecând dela Tokyo la Osaka, apoi la Hiroșima, Kobe și așa mai departe, ascultătorii se plictisesc repede. Aceasta pentrucă povestea trece dintr-un oraș mare, în altul tot mare și apoi unul și mai mare și așa mai departe. Dar dacă între două metropole introduci și un sătuc, sau măcar un orașel, poate că reușești să menții trează atenția cititorului. De aici ideia de a sări la Takayama.

Takayama, este un oraș mic în Alpii Japonezi, la cca. 300 de km. sud vest de Tokyo. Fiind un oraș de munte, la o înălțime de o mie de metri și înconjurat de alți munți cu înălțimi de peste două mii de metri, are parte de un climat mai rece decât capitala. In acest orășel, toamna vine mai repede decât la Tokyo și la fel și zăpada. Cantitatea de zăpadă ce cade în zonă nu este de loc de neglijat. Poate ajunge la peste cinci metri dealungul unei ierni.

Eu îi spun orășel, pentrucă așa arată. Insă față de Tokyo spre exemplu cu ai lui 34 de milioane de locuitori, Takayama cu cei 80 de mii de locuitori, nu poate fi considerat nici măcar un sătuc.

Pe de altă parte, Takayama este o localitate cu personalitate, cu o istorie și cu un trecut, care îl fac cu totul deosebit de Tokyo. Si ca localitate, dar și ca oameni.

Ca să ajungem la Takayama, am străbătut cei trei sute de kilometri cu autobusul. Drumurile cred că nu trebuie să spun, sunt excelente. Tot ce fac japonezii, este un lucru terminat, adică nu ai ce să adaugi. Este finisat pană la cele mai mici amănunte. Si în drumuri, este la fel ca și în electronică.

Japonezii au grijă deasemeni de natura lor. Pădurile se țin lanț și nu mi se pare că-și permit să taie din ele. Deși multe constructii sunt făcute din lemn, n-am văzut nici urme de pădure tăiată, nici depozite de cherestea, ca să nu mai vorbesc de copaci tăiați și clădiți pe marginea șoselelor. Nimic din toate astea.

Locuitorii din Takayama, sunt recunoscuți ca specialiști în prelucrarea lemnului. Sunt socotiti ca cei mai buni tîmplari din Japonia, care au lucrat se spune, la ridicarea palatului din Kyoto în vremea cînd reședința imperială era acolo, și a templelor din Kyoto și Nara.

Se pare că totuși se taie pe undeva din păduri, pentrucă în Takayama și împrejurimi sunt cîteva fabrici de mobilă, care produc atât mobilă traditională japoneză, cat si mobilă modernă pentru export. Am vizitat un mare magazin de mobilă și am fost impresionat de gradul înalt de prelucrare și finisare a mobilelor, dar și de prețurile surprinzător de ridicate.

Ma gîndesc că poate importă lemn, poate din Brazilia, poate chiar din România. De ce nu?

De asemeni, am văzut multe produse ceramice de certă finețe, producție locală.

Am ajuns la Takayama la începutul lui octombrie, cred eu că în perioada cea mai neprielnică pentru turism. N-a plouat, dar nici n-am văzut soarele cît timp am stat acolo. Dacă am fi ajuns cu o lună mai devreme, aveam ocazia să vedem o toamnă frumoasă. Dacă am fi ajuns cu o lună mai tîrziu, am fi avut parte de iarnă și zăpadă, pîrtiile de schii fiind deschise la jumătatea lui noembrie.

Așa, ne-am mulțumit cu vizitarea orașului, mai ales a orașului vechi. Nici macăr nu vedeam din cauza norilor muntele Horikura, care se află în apropiere, un vulcan adormit, cu înălțimea de trei mii de metri. Să nu mai vorbim de faptul că din cauza ceții, n-am văzut nici muntele Fuji, pentru care am făcut cîțiva kilometrii buni cu autobusul. Dar din astea se întâmplă.

In schimb, am colindat orașul stradă cu stradă, începând cu o vizită în piața de pe malul apei. Este vorba de un cartier întreg de case mici din lemn, care la parter au magazine micuțe a căror perete spre stradă se demontează dimineața, dînd posibilitate cumpărătorilor să vadă și să acceseze marfa, iar seara se montează la loc panourile, închizând astfel magazinul.

Lînga apă, sunt și tonete, care deasemeni seara se închid și se adăpostesc care pe unde, astfel că străzile rămân goale complet.

Casele au la etaj apartamentele de locuit, probabil ale proprietarilor magazinelor.

Magazinele sunt extrem de curate și totul aranjat cu mare artă și măiestrie. Totul este din lemn superior prelucrat și lăcuit, iluminatul bine studiat care să avantajeze marfa. Vînzătorii și vînzătoarele sunt numai zîmbet și întrerup imediat orice activitate alta decât sa te servească pe tine în momentul cînd depășești linia ce desparte strada de magazin. Asta pentru cazul că ai vrea să cumperi ceva și dacă te-ai putea întelege cu vînzătorul. Pentrucă la Takayama, nu ai nici o șansă să întâlnești pe cineva care vorbește vreo limbă pe care și tu o știi, afară de cazul că ești vorbitor de japoneză.

Singurele semne pe care le poți citi sunt prețurile, nu și unitățile de masură. Dar nu-i nimic, poți cere orice cu degetul, poți încerca orice dacă e vorba de obiecte de îmbrăcăminte, poți gusta orice dacă este vorba de produse alimentare. Si am gustat de toate, fără sa știu exact ce, dar n-aș spune că ceva mi-a plăcut, în afara fructelor.

Gasești în piața asta tot ce dorești, dela alimente, băuturi, murături, îmbrăcăminte, jucării, ceramică, pește, flori, fast food, electronice, medicamente, produse de librărie, orice.

In general magazinele sunt specializate, dar iși permit derapaje ușoare și spre alte domenii apropiate specializării lor.

Dar indiferent care este specializarea unuia sau altuia dintre magazine, toate, vînd niște păpuși de cîrpă „fără față” numite „sarubobo”. Este vorba de o papușă destul de stupidă după părerea mea, de diferite dimensiuni și cu prețurile cuprinse între 3 și 5 dolari bucata,

un fel de papușă vedetă locală. N-am cumpărat. Nu credeam că merită dar am greșit. Incercați să vă imaginați păpușa de cîrpă, pusă intr-o vitrină în salon. Este atât de stupidă că nu se poate să nu atragă atenția unor eventuali musafiri, care vor întreba cu certitudine de unde această hidoșenie. Si atunci gazda poate răspunde: Cum de unde? Este japoneză, n-ați auzit de „sarubobo”? „Cum, se vinde aici la noi?” „A nuuu, am fost noi in Japonia, n-ai stiut dragă?”. Si acesta este momentul cînd „musafira” cade pe spate și gazda triumfă.

Un singur lucru nu ințeleg: dacă toate sunt pentru turiști sau aproape, dece nu există cel puțin o inscripție în limba engleză. Pentrucă sunt convins ca s-ar vinde mai mult.

Am colindat străzile orașului vechi, aproape un muzeu „live”. Casele sunt însă extrem de mici, e drept și japonezii sunt mai mici decât noi, dar cu toate astea, par case jucărie.

Toate însă dichisite, evident cu un copăcel sau o floare unde este loc pentru asta.

Sanțurile de scurgere a apei îngrijite și curate, copacii și ei pitici, în curți pitice. Albia pîrâului care trece pe lîngă piață, în mod surprinzător este curată și ea.

Ca peste tot în lume, pe străzile orașelelor de provincie, bunicuțele străzii, se opresc la o parolă în fața caselor, în timp ce fac curățenia străzii.

Am privit populația localnică și încă odată am constatat că japonezii sunt mai scunzi decât noi. Cei de la Takayama, parcă sunt diferiți și față de cei din Tokyo. Copii însă sunt tot scumpi, ca peste tot în lume. La fel și elevele de școală, sunt îmbrăcate cu aceleași uniforme cuminți ca și elevele din Londra spre exemplu.

Străzile sunt neobișnuit de înguste, în general fără trotuare, partea carosabilă fiind delimitată de partea pietonală printr-o linie albă. Nici o mașină nu staționează pe partea carosabilă, pentrucă o a doua mașină n-ar putea trece.

Seara, mașinuțele cu numere galbene (pană la 660 cmc.), care de fapt nu intră în categoria mașinilor, deși fac același lucru, sunt parcate în nișe speciale lîngă casuțe, sau am vazut chiar mașinuțe introduse în prăvălie pe timpul nopții.

Am intrat în templul local shintoist. Bine ‘nțeles este construit în întregime din lemn. Foarte îngrijit și templul și curtea interioară și celelalte clădiri adiacente. Doar puține plante în curte, mai ales copaci, foarte sofisticat tunși.

Am intrat în sala principală a templului, ornată foarte elegant, nu țipător, dar impunător, care nu prea știu ce vrea să reprezinte, dar cine sunt eu?

Takayama, mai este renumită pentru cele două festivaluri shintoiste care se țin una în primăvară și una în toamnă, la care vin sute de mii de spectatori, care întregesc în mod substanțial venitul hotelierilor și restauratorilor locali.

Cu această ocazie, se defilează pe străduțele înguste ale Takayamei cu un număr de cca. 30 de altare mobile. Aceste altare sunt confecționate din lemn masiv, înalțimea lor trece de trei metri, cu greutatea în tone, pe roți tot din lemn și purtate de 8-10 tineri îmbrăcați în haine tradiționale.

Trebuie o tehnică specială pentru a lua curbele cu aceste care alegorice pe străduțele inguste. Dirijarea lor este o meserie care se învață și se moștenește din tată în fiu.

Nu departe de templul shintoist, este un muzeu al acestor altare. Tot în acest muzeu sunt expuse  machetele lucrărilor executate de tîmplarii din Takayama la templele din țara, la scara 1:10. Acest muzeu mi s-a părut una din puținele cladiri cu dimensiuni normale.

Spuneam că am vizitat un mare magazin de mobilă. Am văzut mobilă tradițională și mobilă modernă dar în stil japonez, cu scaune și fotolii fără picioare, iar mesele cu picioare de  cca. 30 de cm. și nu prea ințelegeam ce-i cu ele.

Am intrat seara într-un restaurant și aici ne-am lămurit. Fotoliile și scaunele erau fără picioare. Localnicii ședeau la masa joasă cu picioarele sub ei. Pentru clienți ca noi, existau două mese, sub care erau niște gropi, betonate și căptușite cu covoare, în care să-ți poți introduce picioarele și să stai relativ comod.

Dacă cu mesele și scaunele ne-am descurcat, cu mîncarea a fost destul de complicat, pentrucă nu ne-am prea înțeles cu ospătarul. A trebuit să folosim degetele pentru a explica ce vrem sa mîncăm.

Dar unde nu ne-am descurcat de loc, a fost toaleta. Aceasta pentrucă instrucțiunile de folosire ale „aparaturii”, sunt numai în limba japoneză și nu prea îți vine să întrebi.

In concluzie, Takayama este cel puțin față de Tokyo, un oraș jucărie. Dar aerul calm și liniștit, căsuțele mici și populația plină de bun simț, au o influență calmantă asupra turistului care vine dintr-un vacarm cum este Tokyo spre exemplu și cred ca are aceiași influență și asupra japonezului care în mod cotidian, trăiește într-un mare oraș.

Este o „rupere” de ritm pe care o recomand oricui, care este între Tokyo și Osaka spre exemplu.