DSC004432. Amritsar – Centrul spiritual al populatiei Sikh.

Presupun că multă lume care citește acest titlu, habar nu are ce este și unde este acest Amritsar și ce-i cu populația Sikh.

Amritsar este un oraș în nord vestul Indiei, 1.2 milioane locuitori, foarte aproape de granița cu Pakistan. Chiar prea aproape.

Dar hai s-o luăm pe rând:

Plecăm din Tel Aviv, un avion întreg Boeing 767, cu direcția Tașkent.

Am fost la Tașkent cu vreo 15 ani în urmă. Aeroportul era ceva de nedescris. Ca o clădire salvată din bombardament. Am auzit că s-a făcut un aeroport nou. Mă gândeam la ceva modern, ceva potrivit mileniului trei. De unde. O clădire mare, lungă, e drept cu scaune, câte un bufet la fiecare capăt și un fel de duty-free la mijloc. De „mâneci” nici vorbă. Transferul de la avion la aeroport se face cu autobuze. Trei autobuze pentru un avion. O frână bruscă și ne trezim toți claie peste grămadă. Am primit o lovitură în piciorul stâng de care sufăr și acum. Un pasager a ajuns pe mâna doctorilor. Dacă credeți că cineva și-a exprimat măcar părerea de rău, vă înșelați.

Din cei cca. 200 de pasageri, noi eram 19 cu destinația Amritsar, restul spre Bangkok.

Am ajuns în noapte la Amritsar. Orașul dormea.

Amritsar, este considerat sfânt, pentru indienii Sikh. Sikh este o religie relativ tânără, monoteistă, de prin secolul XIV, formată în statul indian vechi Punjab și care s-a desvoltat foarte mult și foarte repede, tocmai datorită perceptelor ei. Această religie respinge și politeismul hinduist și intoleranța musulmană. In schimb, crede că toate religiile trebuie și pot coexista în pace.

Deci în vechiul stat indian Punjab, erau musulmani, hinduiști și adepți ai relgiei Sikh, care au ajuns cam la 30 de milioane, adică mai mulți decât toți evreii de pe glob.

In 1947, fostul teritoriu indian a fost împărțit între două noi state independente: Noul stat  independent hindu numit India  și noul stat musulman numit Pakistan. Vechiul stat indian Punjab, s-a împărțit în două partea vestică fiind atribuită Pakistanului și partea estică Indiei. Granița trece între Lahore și Amritsar. Prima este în Pakistan, cealaltă în India. Între cele două orașe sunt 30 de km.      Și a început unul din cele mai mari transferuri de populație din epoca modernă, între cele două țări. Se vorbește de vreo 15 milioane care au fost strămutați de colo colo. Și benevol, dar mai ales cu forța. Englezii au avut partea leului în sforăriile din această împărțire, ei fiind vechi și încercați cunoscători și aplicatori ai dictonului „divide et impera”.

Urmează trei războaie indo – pakistaneze, declarații sforăitoare, înarmare la maximum până la bomba atomică de ambele părți și multă multă sforărie diplomatică.

Azi se vorbește de un Status Quo, care se respectă de câțiva ani și se speră într-o rezolvare definitivă a problemelor litigioase.

Având în vedere apropierea de graniță, Amritsarul a fost permanent în mijlocul tensiunilor dintre cele două țări.

Dincolo de această problemă interstatală, legat de Amritsar se mai amintesc două evenimente mai vechi. Unul este masacrul din 1919 când un ofițer superior englez, ordonă deschiderea focului împotriva unor civili revoltați, care se sfârșește cu 300 de morți. Al doilea este operația numită „Steaua Albastră”, ordonată în 1984 de Indira Gandhi fostul prim ministru al Indiei, al cărui scop era evacuarea unei grupări Sikh din „Templul de Aur”, învinuiți de depozitarea de arme pe teritoriul Templului. Operația s-a executat cu forțe militare, tancuri și artilerie, morți și răniți. Rezultatul: Indira Gandhi a fost asasinată de doi membrii ai corpului de gardă, de origină Sikh, acțiune urmată de represalii asupra populației civile cu 3000 de morți.

In această atmosferă se desfășoară viața în orașul Amritsar, cel puțin din 1947.

DSC00333Dimineața, am aruncat un ochi pe geamul hotelului. Dădea într-o curte interioară, unde o familie lua micul dejun. Curtea era destul de insalubră, dezordonată, pereții cereau vopsea, caldarâmul mătură. Ne-am minunat, dar încă nu am văzut adevărata Indie.

Am ieșit din hotel. La ușă un „general” de doi metri cu mustață de o palmă ne salută și ne ține ușa. Dincolo de ea, este iadul. Clacsoane una peste alta, un vacarm de nedescris, cu mașini, mașinuțe cu trei roți, camioane, autobuze, ricșe și biciclete care clacsonează într-una pe toate tonurile, cu mărfuri și oameni clădiți unul peste altul până nu se mai vede mijlocul de transport de sub ele. In principiu se circulă pe stânga, dar asta scrie numai în lege nu și în stradă. In stradă domnește legea bunului simț.

DSC00344DSC00342Oricum, cred că înainte de a învăța conducerea unei mașini, indienii trebuie să dea examen la claxonat. Am condus mașini practic pe toate meridianele, și pe stânga și pe dreapta, dar în India nu m-aș încumeta pentru nimic în lume. Si totuși, n-am văzut nici un accident, nici o mașină lovită, nici o ceartă între șoferi.

DSC00337DSC00358Pe trotuarul de vizavi însă, frizerul cartierului își făcea meseria neturburat.

Am plecat spre centrul orașului, într-un balamuc fără margini. Când ne-am dat jos din autobus, ni s-a atras atenția să avem grijă să nu călcăm pe vre-o mină. Mină însemna murdărie de câine, de vită, de cal, de maimuțe sau de om, pentrucă acestea coexistă pașnic pe caldarâmul oricărei străzi indiene.

DSC00366DSC00374In centrul orașului se află un complex mare și sfânt pentru toți membrii comunității Sikh, locul cel mai vizitat din India de credincioși din afara Amritsarului. Numărul vizitatorilor într-o zi normală din săptămână este de o sută de mii. Mai mulți decât la Taj Mahal.

DSC00368DSC00367Complexul are în centru un lac artificial imens, un rezervor de apă construit în 1577, apă considerată sfântă și în mijlocul lacului, Templul de Aur, în limba hindu „Harmandir Sahib” sau „The Golden Temple” în engleză. Intre mal și templu, este un culoar de cca.60 metri, care asigură accesul.

DSC00372DSC00376In jurul lacului, un fel de promenadă circulată de pelerini și clădiri cu diferite destinații, locuințe pentru slujitorii edificiului, dormitoare pentru pelerini, săli pentru întruniri, săli pentru rugăciuni, alte temple mai mici, o imensă cantină, probabil cea mai mare ce am văzut-o în viața mea, cu o sală de mese pe măsură și bucătăriile aferente.

Multă marmoră sculptată, plăci memoriale, inclusiv în memoria soldaților sikhi căzuți în primul și al doilea război mondial. Ca să nu mai vorbim despre „cireașa de pe tort”, care este Templul a cărui pereți exteriori, sunt placați cu aur.

Complexul este destinat rugăciunilor, tuturor religiilor, sexelor sau raselor. Oricine este bine venit și bine primit, dacă îndeplinește câteva condiții, simple de altfel:

–        Intră desculț în complex și se spală pe picioare. Se trece printr-un bazin cu apă, spălarea făcându-se automat, deși iarna ar putea fi neplăcut.

–        Capul acoperit decent (dacă nu are cu ce primește acolo un fel de batic roz, care îți rămâne ca amintire).

–        Nu se bea alcohol, nu se mănâncă, și nu se consumă droguri în templu.

–        Se stă direct pe jos. Sunt covoare pe care se stă, se poate și dormi, dacă vrei chiar săptămâni. Nimeni nu are treabă cu tine.

DSC00397DSC00398Oricine intră în complex, primește de mâncare la cantină, trei feluri de mâncare. Din banii cui, habar n-am. Pregătirea mâncării, spălarea vaselor, servirea mâncării este asigurată prin voluntari sikh. Sunt sute de voluntari. Este uluitor să te uiți cum se curăță legumele, cum se spală vasele (fără mașină de spălat vase) și cum zboară prin aer farfuriile de tablă spălate spre locul de depozitare. Gândiți-vă că mănâncă aici zilnic o sută de mii de oameni. Nu există nici o defecțiune. Nu există nici un loc interzis pentru cineva.

DSC00401DSC00412Am străbătut tot traseul de pregătire, am luat masa (cu jenă, pentrucă știu că în India sunt mulți nefericiți care nu mănâncă o masă pe zi), am asistat la spălarea vaselor. Totul se desfășoară în liniște, singurii gălăgioși eram noi, dar nimeni nu ne-a făcut să înțelegem asta.

La ieșire ne-am găsit fără probleme pantofii, printre miile depozitate.

Era o zi obișnuită. Încercam să ne închipuim ce-i aici în zi de sărbătoare, sau de festivaluri, pentrucă sunt multe. Cu muzică, cu dansuri, cu lampioane, cu sau fără rugăciuni.

DSC00442DSC00444Am revenit seara, să vedem zecile de mii de enoriași stând la coadă să intre în templu (am stat și noi).

Pe indienii sikh îi recunoști după turbanul special ce-l poartă. Diferitele culori ale turbanului au și ele diferite semnificații legate de castă, dar nu le știu eu.

Religia lor presupune să nu se tundă și să nu se radă, dar nu toți se comportă ca atare. Participarea la viața modernă nu în totdeauna îți permite să respecți perceptele religioase.

Religia cere ca cel puțin odată în viață, indianul sikh să viziteze complexul Templului de Aur și să facă baie în apa sfântă a lacului. Asta este valabil pentru cei ce locuiesc departe de Amritsar. Gândiți-vă că religia are vre-o 30 de milioane de enoriași, unii trăind în afara granițelor Indiei. Cine este aproape, vine la zi de naștere, la căsătorie, la nașterea unui copil.

Am privit vizitatorii. Unii erau ca noi, fie europeni, fie japonezi sau chinezi, cu aparate de fotografiat, dar majoritatea erau indieni care se rugau, sau meditau și se vedea pe fața lor, pe ochii lor că erau pătrunși de împortanța a ceiace fac și s-au pregătit pentru acest moment.

DSC00359DSC00361Am plecat să vizităm orașul. Am vizitat câteva străzi comerciale, fără ordine, fără curățenie, fără nimic din ce noi înțelegem o zonă comercială, dar asta e India.

Circulație nebună, mai ales de biciclete, ricșe și taxiuri cu trei roți care se numesc tuc-tuc, cu motor de motocicletă, fără caroserie, cu maxim 5 locuri, dar în care se urcă 9-10 persoane fără a pune la socoteală marfa. Alte vehicole nu prea încap în lățimea străzii. Traversarea este un pericol de moarte. Dar nici circulatia cu aceste vehicole nu este mai puțin riscantă. Trebuie să te ții bine de șasiu și să nu vorbești în timpul mersului. De altfel degeaba vorbești, că nu te aude nimeni.

DSC00417Am vizitat parcul memorial ridicat în locul unde a avut loc masacrul din anul 1919. Este frumos intreținut și este foarte vizitat atât pentru ce reprezintă pentru istorie, cât și pentru liniștea pe care o asigură vizitatorului după balamucul din oraș. Nu este un loc trist, de altfel în gândirea indienilor, moartea nu este ceva trist. Este un dat, este parte din viața de toate zilele. Dacă ne gândim că ei cred în reâncarnare, le putem chiar înțelege filozofia.

DSC00420DSC00426După amiază, ne-am dus la granița Pakistaneză, azi o graniță liniștită și funcțională. Am participat la ceremonia de închidere a graniței pentru noapte, care are loc în fiecare după amiază, ceremonie foarte gustată de publicul local și de turiștii străini.

DSC00437DSC00435Ceremonia se desfășoară de față cu câteva mii de spectatori în tribune ca la un meci de fotbal, cu steaguri, cu copii, cu soldați de ambele părți ale graniței, cu strigăte patriotarde ale publicului de ambele părți ale graniței, dar care în final se termină în pace și prietenie. Turiștii străini au tribune separate ca persoane V.I.P., în mijlocul ceremoniei, astfel încât să poată vedea, fotografia, filma totul.

Tot acest joc de la graniță este destul de copilăresc, de infantil, dar într-un fel, apropiat de modul de gândire a indianului de rând. Cel puțin așa îl vezi pe indianul de rând, după una sau câteva zile de India. Pentrucă indienii sunt 1.2 miliarde și printre ei, sunt câteva sute de mii atât de bogați, încât nu ai ocazia sa-i întâlnești, pentrucă ei nu circulă în locurile unde tu simplu turist ai acces, chiar dacă indianul este foarte deferent față de străini de origină europeană și mai ales vorbitori de engleză.

Mi-am propus să scriu câteva cuvinte despre indianul de pe stradă. Dar am descoperit o descriere cu care sunt de acord și eu, așa că mai bine o transfer toată aici prin reblogare   . Numai din întâmplare, este scrisă de soția mea. Dar n-am avut nici o contribuție.