6. Normandia

Am văzut Atlanticul la Saint Malo care este în Bretania, dar se spune că n-ai văzut ce-i mai frumos pe această coastă, până nu vezi Muntele St. Michel.

DSC015626.1 – Muntele Saint Michel – este o ridicătură de stâncă în golful Saint Malo, dar la cca. 50 de km. de Saint Malo, stațiunea pe care am vizitat-o.

Muntele Saint Michel, este spuneam o ridicătură de stâncă, care este legată de continent, printr-un „coridor” de pământ de cca. 5-600 de metri lungime și câteva zeci de metri lățime, care în vremea fluxului este acoperit cu 5-6 metri de apă, transformând „gogoloiul” de stâncă într-o insulă care nu poate fi accesată decât cu barca sau vaporul. Asta noaptea. In schimb în vremea refluxului, adică ziua, apa se retrage și rămâne acest „coridor” acoperit cu nisip, care asigură accesul de pe continent și implicit schimbă statutul „geografic” al locului, transformându-l într-o peninsulă.

Acest loc,nu știu cum să-i spun: insulă sau peninsulă, se află în dreptul râului Couesnon, care este granița naturală dintre Bretania și Normandia.

Locul este de formă circulară, cu un diametru de peste 300 de metri, o circomferință de ceva peste 900 de metri și o suprafață de aproape un kmp. Deci este ca o grămadă care iese din ocean și se ridică aproape 100 de metri deasupra apei, cifră inexactă, pentrucă se schimbă cu fluxul și refluxul. Dar uitați-vă și voi la fotografie.

DSC01577Mie când am văzut prima dată de la vreo doi kilometri această ridicătură, toată o cetate, mi s-a părut grozavă. După ce m-am întors din Franța, cred că săptămâna trecută am revăzut imaginea cetății la televizor, la Eurosport care transmite Turul ciclist al Franței. M-am bucurat că prima dată am văzut-o aievea, fără să cunosc imaginea din televizor sau altă sursă. Impresionant. Fără să vrei caști ochii și dai drumul la un „woe”.

Probabil așa li s-a părut și Galilor, care sunt amintiți ca primii locuitori ai zonei. Pe vârful muntelui, s-a găsit un megalit (un monument religios sau funerar dintr-o singură stâncă brută), motiv pentru care s-a spus că este Mormântul zeului soarelui la Gali. Așa o fi, că a fost de mult, cam pe la începuturile erei noastre. De prin secolul VIII, s-a instalat acolo o mânăstire, care s-a construit timp de sute de ani, până prin secolul XIII. Mânăstirea a fost fortificată și nu a putut fi cucerită de englezi în timpul războiului de 100 de ani.

Azi biserica din centru, are 150 de metri înălțime inclusiv turnul, săgeata și statuia aurită a Sfântului Arhanghel Mihai, care după ultima aurire de acum vreo 25 de ani, a fost reașezată în vârf cu ajutorul unui helicopter.

Locul s-a desvoltat în jurul acestei mânăstiri, a deveni loc de pelerinaje, apoi după căderea Bastiliei s-a transformat în închisoare care a fost tranzitată spre diferite direcții de cca. 17 mii de deținuți, până în 1863, când Napoleon al III, i-a redat destinația inițială.

Azi, locul are 43 de locuitori și este vizitat de trei milioane doua sute de mii de turiști anual. Presupun că realizați cifra: aproape zece mii de turiști pe zi.

La o distanță de cca. doi km. și ceva, se află un complex de parcări, pentru câteva sute de autobuze și câteva mii de mașini mici, de unde o rețea de autobuze cu motor electric, duc vizitatorii până la vreo 300 de metri de „gogoloi”, de unde începe de fapt vizita adevărată.

DSC01581DSC01579Dela poarta de intrare, este o singură stradă care urcă în elice pe acest munte, până sus la biserică. Fotografiile vorbesc dela sine. Strada are cel mult doi metri lățime și urcă când cu pantă, când cu trepte. Nu este foarte ușor pentru cei neobișnuiți cu trepte sau urcuș în general.

DSC01574DSC01575Toată construcția este extrem de interesantă și stai să te gândești, cum s-a reușit, pentrucă piatra de construcție trebuia adusă de pe continent. Ei bine, piatra se aducea cu vase în timpul fluxului, adică în timpul nopții.

Turiștii care vin în vizită, trebuie să părăsească locul după masa, înainte de începe fluxul, altfel trebuie să înnopteze între zidurile cetății. Bine ‘nțeles că sunt hoteluri dar o cameră costă în jur de 100 €, în cel mai fericit caz. Oricum, în parcare, sunt locuri de afișaj, unde este scris exact la ce oră începe fluxul în ziua respectivă și până la ce înălțime se va ridica apa. N-am știut nici eu și aici am învățat, că fluxul și refluxul sunt cele mai puternice la   36-48 de ore după luna plină și lună nouă.

Retragerea apei poate fi de până la 15 km. de țărm și au fost cazuri de accidente, când revenirea fluxului a surprins curajoși ce s-au aventurat la pescuit în bălțile rămase.

In prezent se lucrează la un pod peste zona inundabilă, care va aduce turiștii cu un tren sau tramvai până la poarta de intrare în cetate, unde este în construcție o gară.

DSC01566Toată cetatea, în lungul străzii elicoidale, este o înșiruire de restaurante, cafenele, magazine de suveniruri, creperii și pizzerii, ici, colo mici hoteluri. Dar oricum, la afluența imensă de turiști nu se poate face față. De aceia, dela parcare în spre cetate, este o zonă, unde s-a construit un fel de orășel cu magazine, restaurante, cafenele, chiar și un supermarket, hoteluri mai mari și cu prețuri mai rezonabile ( 60-80 €/cameră), toate pentru asigurarea confortului turiștilor și în particular, a bunăstării localnicilor.

După o înainte de masă petrecută la ST. Michel, am plecat mai departe spre nord.

6.2 – Marea debarcare din Normandia –

Toată lumea știe, sau ar trebui să știe că în 6 iunie 1944, a avut loc Marea debarcare din Normandia, care unii spun că a pus capăt celui de al doilea război mondial. Alții spun că americanii și englezii s-au grăbit să intre în joc, ca să mai oprească din avântul rușilor, care înaintau cu prea mare viteză spre vest. Așa sau altfel, debarcarea trupelor aliate în Normandia, a fost o acțiune militară fără precedent și omenirea trebuie să spere că alta ca ea nu va mai fi. Si indiferent de comentariile, sau desvăluirile postume, această operație militară dacă nu a pus capăt, dar a grăbit sfârșitul celui de al doilea război mondial.

Stalin a cerut americanilor deschiderea celui de al doile a front, încă din 1942. Toate discuțiile între aliați, neîncrederea în ruși, frecușurile între generali legate de cine ce să primească și ce să conducă, a adus lumea în anul 1944, când nu se mai putea aștepta. Comandant suprem a fost numit Generalul Dwight Eisenhower viitorul președinte al Statelor Unite. Planul debarcării a fost desvoltat de Generalul Bernard Montgomery, britanic. Bine ‘nțeles cei doi nu se înțelegeau și totuși au cooperat excelent.

Dar eu nu intenționez să descriu operațiile de debarcare și antecedentele ei. Pentru cei care vor detalii, le recomand cartea lui Cornelius Ryan – The Longest Day, pe care eu o am in românește, apărută sub titlul „Ziua cea mai lungă”, acum mai mult de 40 de ani.

Operația a început în noaptea de 5 spre 6 iunie 1944 cu trupe aduse cu planoare, parașutate în spatele frontului german și bombardamente toată noaptea. Apoi în dimineața de 6 iunie a început debarcarea în patru zone ale coastei Normandiei, între Cherbourg și Le Havre.

DSC01595DSC01591Desigur nu dintr-odată, dar se vorbește de trei milioane de soldați care au participat la operațiune. Pentru a putea aproviziona trupele care debarcă, s-au proiectat și construit porturi prefabricate, care au fost remorcate pe mare, bucăți și montate în fața țărmului sub loviturile tunurilor germane.

Aceste porturi, sunt o poveste întreagă și unul ca acesta se află și acum în fața localității Arromanches, unde se află și muzeul debarcării, cu exponate păstrate de atunci. Cu ocazia zilei de 6 iunie se scot, se lustruiesc și se pregătesc pentru parada care se ține în fiecare an.

DSC01593DSC01594Pe mal, lângă apă, stateau și transportoare vechi cu care s-au  transportat materialele aduse cu vapoarele din Anglia: tancuri, tunuri, camioane, muniții, combustibil, am vizitat muzeul, cu hărțile din vremea debarcării, am văzut pregătirile ce se fac (mai erau două zile până la 6 iunie).

Aniversarea presupune invitarea tuturor foștilor combatanți, deși foarte mulți nu pot fi în viață, dacă avem în vedere că un combatant trebuia să aibă cel puțin 20 de ani în 1944 și azi trebuie să aibă cel puțin 89 de ani. Si totusi, am văzut 2-3 oameni în vârstă, cu uniforme vechi și cu decorații în piept. Sper că erau autentici.

DSC01600Am vizitat cazematele germane, construite din beton gros și acoperite cu pământ, care în 1944 trăgeau asupra vapoarelor ca să împiedice debarcarea și care au provocat mii de victime până când au fost anihilate. Ele au fost anihilate cu prețul multor vieți, pentrucă aceste cazemate erau imposibil de distrus dela distanță, iar apropierea de ele era un risc major și totuși, s-a reușit. Numărul de militari care și-au pierdut viața în această misiune se numără cu sutele.

DSC01605DSC01610Am vizitat de asemeni cimitirul soldaților americani Colleville-sur-Mer, unde mormintele stau aliniate cu miile, fiecare având la căpătâi o cruce sau steaua lui David, după cum era creștin sau evreu (alte religii n-am văzut), cu gradul, numele, religia și numărul unității militare. Am întâlnit un militar american autentic și foarte afectat emoțional, care făcea o fotografie după o cruce. Din discuție am aflat că este vorba de bunicul lui. I-am acordat lui respectul ce-i revenea bunicului și ne-am continuat drumul spre Rouen.

6.3 – Rouen – Unul din cele mai mari și mai vechi orașe ale Normandiei. A fost în totdeauna capitala Narmandiei de sus și la începutul mileniului al doilea, era deja un oraș mare, râvnit și de francezi și de englezi și trecând pe rând dintr-o mână în alta, dintr-o stăpânire în alta. Desigur, asta nu se făcea așa simplu, ci prin lupte și războaie care au făcut multe victime și într-o tabără și în alta, urmate de ocupații care deasemeni au fost presărate cu nenumărate execuții.

Războiul de 100 de ani și războiul religiilor au făcut și aici multe victime, lăsând urme adânci.

Cu toate războaiele, încă de prin secolul XIV Rouen avea o industrie textilă, bazată pe importul de materie primă din Anglia. Asta în vremea când în restul Europei lumea se îmbrăca în pieile animalelor vânate pentru mâncare.

DSC01621DSC01616In secolul XV, centrul orașului era construit mai mult sau mai puțin în forma lui de azi, sau în orice caz, sunt case care datează de atunci, sau din secolele imediat următoare, case din lemn combinat combinat cu piatră. Desigur, ele au fost renovate de mai multe ori și este meritul edililor că reușesc să le mențină pentru frumusețea și ineditul lor.

DSC01611DSC01640Rouen, are azi peste o sută de mii de locuitori în oraș și un total de jumătate de milion în zona metropolitană. Are bulevarde frumoase și moderne, cheiuri aranjate ale Senei, poduri decorate, largi, clădiri moderne, universități, dar noi ne-am dus cu lecția învățată.

DSC01619DSC01624DSC01629Adică ne-am dus întins în Piața Vieux de Marche, in centrul orașului, să vedem vechile străzi și case construite din lemn cu piatră, apoi am vizitat biserica-memorial dedicată Jannei d ‘Arc, legendara eroină a francezilor, care în 1431, a fost arsă pe rug în Rouen în spatele bisericii care i-a fost dedicată.

După ce am privit lumea care stătea cu plăcere pe terasele însorite ale pieței la câte o bere, vin sau altceva, am făcut un tur prin piața alimentară, am constatat că este curat, civilizat dar scump și am plecat mai departe, să vizităm orașul.

DSC01632DSC01635DSC01615Am văzut Marele orologiu de pe strada cu același nume, stradă foarte frecventată de turiști, am remarcat poliția pe motpciclete, care veghează asupra liniștii publice, apoi am vizitat Catedrala Notre Dame, unde se spune că unele picturi sunt ale lui Claude Monet.

DSC01644Lucrări ale acestui pictor impresionist le-am văzut mai târziu când am vizitat în localitatea Giverny, casa și grădina ce i-au aparținut pictorului. Localitatea Giverny, se află în spre sud est față de Rouen, la 72 de km., nu departe de Paris. Cum dela Rouen am plecat la Paris, ne-am oprit și la Giverny, unde am vizitat casa și grădina lui Monet, un adevărat parc, încare mișunau turiștii cu sutele și mai ales elevi care au venit cu profesorii lor. De altfel peste tot amîntâlnit elevi de școală primară, care în mod organizat iau legătura cu istoria.

DSC01614DSC01638Am admirat centrul orașului Rouen, cu mulțimea de studenți francezi de diferite culori, tot mai închise și cu muzicanți ambulanți francezi, dar care vorbesc o limbă română mai neaoșă decât cea vorbită de mine. Concluzia? Lumea este în continuă schimbare, dar trebuie cunoscută și acceptată așa cum e. Dacă ceva este strâmb, tot noi suntem de vină.