DSC022413.- Indonezia – Insula Sulawesi – Tana Toraja.

Sulawesi este încă una din marile insule ale Indoneziei, chiar mai mare decât Jawa.

Are o suprafață de 175 mii kmp., dar cu o populație de numai 18 milioane de locuitori.

Capitala Makassar, cu cca. două milioane de locuitori, este plasată în sudul insulei.

Insula este de origină tectonică, de o formă destul de ciudată, cu munți înalți, dar în general fără vulcani activi. Cutremure însă, se mai întâlnesc.

Insula a fost locuită din antichitate, dar în secolul XX, populația încă era organizată în triburi, mai mari sau mai mici, care se războiau între ele și cu oricine se apropia de insulă. Sunt multe povești cu pirați și chiar și o insulă a piraților în apropiere.

Primii europeni care s-au apropiat de insula Sulawesi, au fost portughezii în căutare de aur, prin 1525. In 1600, au venit olandezii, care au fost prezenți în insulă până la al doilea război mondial când insula a fost ocupată de japonezi, iar din 1950, a fost încorporată în noul stat Indonezian.

Deși s-a ajuns în secolul XX, împotriva oricăror constrângeri și încercări de organizare colonială, triburile de locuitori ai insulei, își trăiau viața lor, cu obiceiurile și tradițiile lor.

DSC02158DSC02179Nu se amestecau triburile între ele, chiar dacă făceau parte din triburi ale aceleiași grupări etnice, astfel că până și limbile pe care le vorbeau se deosebeau și erau zeci de dialecte.

In secolul XX încă multe nu se cunoșteau despre aceste grupări etnice. Li se atribuie obiceiuri si tradiții păgâne, chiar practici de magie neagră. Poate și canibalism? Nu știu.

Dealungul anilor, islamul și catolicismul concurează pentru câștigarea supremației religioase. Azi 80% din populație sunt musulmani și 18% creștini. Lupte religioase au fost în 1999-2001, dar continuă și în 2005 și 2006, între mahomedani și creștini.

Apartenența la o religie sau alta al acestor grupuri etnice, este destul de discutabilă. Aceste triburi, spuneam că practică credințe păgâne, locale și cred că numai  de nevoie, sau din interes, unele grupări au acceptat islamismul, sau creștinismul.

Spre exemplu, grupul etnic Toraja, care trăiește  în centrul insulei în zona numită Tana Toraja (țara Toraja), a acceptat creștinismul, dar ei în continuare cred în zei pagâni, în spiritele strămoșilor și trăiesc după tradițiile vechi. Cred că biserica a hotărât să se facă că nu vede toate astea, pentru a-i menține în continuare în umbra crucii. Oricum, din tot creștinismul lor, n-am văzut decât o cruce mare luminată pe un munte în apropierea orașului capitală Rantepao. N-am văzut nici un preot, n-am auzit nici o rugă creștină, cu toate că am participat la două înmormântări, a căror ritual nu are nimic comun cu religia creștină.

Antropologii se ocupă de mulți ani cu studiul credințelor și tradițiilor grupului Toraja. Cum, cum nu, acest grup etnic și tradițiile lui, au trezit în același timp și interesul organizațiilor  turistice. Cu ajutorul antropologilor, cu largul sprijin al autorităților dornice să deschidă zona turismului, au transformat Tana Toraja în cel de al doilea punct de atracție a Indoneziei, după insula Bali, reușind să aducă sute de mii de turiști anual în Sulawesi.

In Tana Toraja, care se află la cca. 300 de km. nord de Makassar, trăiesc cca. 650 de mii de descendenți Toraja, in sate, fiecare sat fiind un trib, și în general toți fiind din aceiași familie mare. Pentrucă relieful este foarte accidentat, pentrucă în afară de creșterea orezului, a păsărilor, porcilor și bivolilor nu prea era nimic, nici nevoia de drumuri nu era, astfel că oamenii nu prea se deplasau, trăiau, se căsătoreau, făceau copii și mureau în satul natal. Și asta se întâmpla până la jumătatea secolului XX. Chiar și în ziua de azi sunt oameni care nu și-au părăsit satul niciodată.

Odată cu turismul, în zonă s-a introdus un nou suflu de civilizație și bunăstare. Pe baza tradițiilor ciudate ale etnicilor Toraja și în special pe baza tradițiilor legate de ceremonia funerară, s-a desvoltat după 1970 o întreagă industrie turistică, care cuprinde hoteluri, producția de articole de artă meșteșugărească, comerț cu produse artizanale și mai ales spectacole  al unor ceremonii funerare tradiționale adevărate. Dar ele sunt spectacol numai pentru turiști, pe când pentru localnici, sunt parte din viața lor de toate zilele, motiv pentru care ei participă cu trup și suflet la creierea spectacolului.

Pentru a înțelege, cred că trebuie să încerc să explic ce am înțeles eu din tradițiile etniei.

DSC02314DSC02311Familia lărgită, este celula de bază a societății. Casa tradițională, cu acoperișul de formă ciudată, se numește Tongkonan. Prima casă, a străbunilor din sat, este cea mai importantă, dă numele satului și familiei. Toți locuiesc în acea casă, sau dacă familia crește se mai face una și așa mai departe. In fotografii se văd case cu parter, în ele se locuiește și se văd case fără parter, care de fapt sunt hambare pentru orez.

La toraja, cel mai important eveniment de viață este ceremonia funerară, pentru care se pregătește dela naștere. Cele mai importante bunuri sunt casa, orezul, copii și bivolii. Cu cât casa este mai veche, cu atât este familia mai nobilă. Cu cât are mai mulți copii, va avea cine să-i organizeze ceremonia funerară. Cu cât are mai mulți bivoli, cu atât mai mulți se vor sacrifica la ceremonia funerară.

Ceremonia funerară nu se organizează decât în perioada uscată, când sunt mai puține ploi.

Dacă moare cineva, după tradiția lor, omul nu e mort până la ceremonia funerară. El este considerat viu, dar „bolnav cu capul”. In consecință, decedatul este păstrat în casă (în tongkonan), este permanent spălat, îmbrăcat, i se dă de trei ori pe zi mâncare și i se aduc permanent cadouri.

Până când este asta? Până vine perioada uscată, sau până familia face rost de mijloace ca să poată susține ceremonia funerară. Aceasta poate dura săptămâni, luni sau chiar ani. (și veți vedea de ce).

Dimensiunile și bogăția ceremoniei, depinde de puterea, rangul și averea decedatului.

Dacă decedatul este modest, ceremonia ține două, trei zile, se sacrifică neapărat cel puțin un bivol, cel puțin doi, trei porci și la sfârșit 25 de perechi de găini.

DSC02217DSC02225Ceremonia se desfășoară pe un teren special destinat acestor ceremonii, unde se construiesc din bambus niște platforme acoperite contra ploii, cu podea ridicată cam jumătate de metru ca apa de ploaie să nu conturbe și cu covoare pe jos pe care stau invitații, desigur desculț.

DSC02289Fac o paranteză: observați din poze că indiferent cât de elegant sunt îmbrăcați oamenii, toți au în picioare papuci simpli de plastic. Aceasta pentrucă pavajul și asfaltul nu se obișnuiește și noroi este în totdeauna, dacă plouă, dacă nu plouă. Iar temperaturile nu scad sub 25 grade.

Papucii de plastic au îngropat efectiv industria încălțămintei în Indonezia.

Dar să continui: La ceremonie trebuie să participe întreaga familie lărgită, plus invitați. In majoritate sunt o sută, două sute, dar pot fi și câteva mii. Sunt mulți care au rude în insulele învecinate: Bali, Papua, unde locuiesc sau sunt la muncă. Nu-i ușor să ajungi la ceremonie, mai ales că nu prea sunt aeroporturi și nici bani.

Ceremonia durează 2- 10 zile și în tot acest timp, familia decedatului trebuie să asigure participanților masă de trei ori pe zi și băutură și cafea, și ceai și prajituri și să-i servească.

DSC02279DSC02277Mortul se scoate în sfârșit din casă, se pune într-un sicriu ornat, drapat, fiecare după rang și bogăție. Fiecăruia i se pregătește o statuie din lemn lucrată de meșteri specializați, în mărime naturală (funcție de bani) care se numește Tau-Tau, care este pus la intrarea în grota sau cavoul din cimitir. Începe ceremonia, care cuprinde, iarăși după rang și bani, muzică, sau muzici, dansuri, cântece de preamărire a decedatului, cuvântări, toate acestea în timp ce invitații și membrii familiei din alte localități tot vin și aduc daruri, fiecare după putere, avere și cât se simte de dator față de defunct. Cadourile pot fi bani, țigări, găini, porci sau bivoli.

In timpul ceremoniei care spuneam poate dura și zece zile, tot spectacolul este presărat cu sacrificii de animale, începând cel puțin cu un bivol. Sacrificarea se face în sunetul muzicii, bătăi din palme și dansuri.

DSC02233DSC02234Bivolii sunt aduși unul câte unul în fața sicriului, sunt legați cu un picior de un țăruș și sunt răpuși cu o singură lovitură de „macheta”, o sabie mai scurtă, cu care i se taie jugulara. De regulă sângele țâșnește în toate direcțiile, astfel că după doi trei bivoli, totul este un amestec de sânge, bivoli morți, noroi și excremente de animale. Scenele sunt de o brutalitate, de un barbarism, greu de suportat. Și totuși aceste scene sunt cele mai gustate de turiști. Pentru asta vin în Tana Toraja. Uitați-vă la fotografia cu cei patru bivoli sacrificați și închipuiți-vă ce-i la ceremonia unde se sacrifică 20.

Sacrificarea primului bivol, este semnul că decedatul nu mai este „bolnav la cap” ci a trecut în lumea morților.

DSC02238Am participat la două ceremonii, una mai sărăcăcioasă, unde s-au sacrificat doar patru bivoli și a durat doar două zile și una a unui om de vază, la care erau așteptați mii de participanți. S-au sacrificat peste douăzeci de bivoli, printre care și unul alb, care este foarte rar și prețul lui ajunge la multe mii de dolari. Dar „obrazul subțire cu cheltuială se ține”.

La prima ceremonie am fost luați cam prin surprindere, așa că am asistat la măcelărirea tuturor celor patru bivoli. Dar la a doua, care a început a doua zi, am participat doar la început, inclusiv la discursurile pasionale de preamărire a defunctului, din care n-am înțeles nimic, dar am dedus din intonația vocii, că vorbitorul (mai degrabă urlătorul) e un meseriaș.

DSC02339DSC02367Intre cele două ceremonii, am vizitat câteva cimitire, unde am văzut cum sunt puși morții în grote naturale, sau săpate în stâncă și cum se așează acele statui din lemn al defunctului (Tau – Tau) la intrare. Ne-am plimbat cu copii satului după noi printre oase și cranii vechi, de parcă erau lemne. Alături am vizitat un atelier de sculptat statui Tau – Tau, în baza fotografiei mortului. Zău că semăna leit. Cioplitorul era mare artist. Am trecut pe jos și printr-un sat mic, dar cochet, cu oameni simpli dar fără să fie prea curioși.

Incetul cu încetul, am înțeles câte ceva din cele ce se întâmplau. Grupurile de turiști erau aduse aici de oriunde se putea, dar mai ales din Bali, unde turiștii vin pentru soare și viață libertină.

Extinderea turismului spre Sulawesi, se pare că este o politică de stat. Prin anii 1980-90, populația și-a extins activitatea de servicii pentru turism, tocmai bazat pe aceste ceremonii bine regizate, concentrate în timp (perioada uscată) și în spațiu (sunt 18 sate care au autorizate spații de organizate a ceremoniilor).

Sunt intreprinderi specializate cu pregătirea, începând dela construcțiile ușoare din bambus ale acelor tribune pentru participanți, decoratori, organizatori, cu zeci, poate sute de angajați, care din asta trăiesc. Sunt un fel de intreprinderi de pompe funebre.

După anii 1990, probabil datorită crizei mondiale, poate și din cauza luptelor religioase, atacurilor teroriste din Bali, turismul s-a redus drastic, astfel că organele centrale și locale își dau tot interesul să reînvie orice tradiție sau obicei care ar duce la sporirea numărului de turisti, pentrucă până la urmă turistul plăteste spectacolul. Noi am plătit deplasarea cu avioanele din Jawa în Sulawesi, noi am plătit drumul cu autobusul 300 de km. prin jungla dintre Makassar și Tana Toraja, hotelul, mesele, cadourile la ceremonii ca să fim primiți ca invitați, toate nimicurile artizanale pe care ni le-au vândut și noi l-am plătit până și pe îndrumătorul local, care spunea că este antropolog, profesor universitar.

Spun toate astea, gândindu-mă că poate în tot ce am văzut, sunt unele elemente forțate, de dragul comercializării. Sau poate că nu. Totuși, nu-mi iese din cap cele auzite, cum că anual cinci zeci de mii de bivoli de apă sunt sacrificați în aceste ceremonii.

DSC02249DSC02251DSC02255Dincolo de ceremoniile funerare, am văzut o defilare și o întrunire a școlilor din Tana Toraja, cu ocazia aniversării a o sută de ani de la introducerea învățământului de către olandezi în Tana Toraja.

DSC02258DSC02269Lumea frumos îmbrăcată în haine tradiționale, elegante, inclusiv cadrele didactice, care se vede dintr-o singură privire că sunt persoane intelectualizate, care au o educație europeană. Arată exact ca orice profesor, sau profesoară din franța, Anglia sau chiar România. Atâta doar că participau la această defilare de aniversare, fără să se sustragă, fără să găsească motive de a evita participarea.

DSC02323DSC02329DSC02380Am vizitat și o școală la nimereală, care ne-a ieșit în drum. Copii în uniforme, clase comune de fete și băieți, câte 20-30 de copii în clase, învățătorii și ei în uniforme. Toată lumea învață trei limbi: indoneziană, toraja și engleza. In poze vedeți copii desculți. Nu că n-au ce încălța, dar și ei poartă acei papuci din plastic și sunt în pauză și aleargă desculți prin curte, unde nu-i pavaj sau asfalt ci… noroi.

DSC02154DSC02200DSC02202In drum, dus și întors spre Makassar, am admirat natura sălbatică a insulei, copacii, munții, dar am întâlnit și sate, câmpuri de orez și am învățat și să deosebim casele aparținătoare diferitelor categorii sociale.

DSC02392DSC02388Ca o concluzie, cred că pot afirma că am văzut una din cele mai ciudate locuri din lume, unde atâtea lucruri foarte vechi și foarte noi coexistă în armonie, cum nu găsești în multe locuri de pe glob.

Incerc să-mi imaginez acești copii, care acasă trăiesc după percepte tribale vechi și învechite de sute de ani, iar la școală învață după cele mai moderne metode pedagogice. Cum vor arăta ei peste treizeci de ani, cum va arăta Tana Toraja peste treizeci de ani?

Cred că cine vrea să vadă aevea ce înseamnă Tana Torajea și vechile lor tradiții, trebuie să se grăbească. Altfel, va trebui să se bazeze numai pe cele scrise de unii ca mine.

Anunțuri