NOUA ZEELANDA

Noua Zealandă – Dela Auckland la Christchurch

Am avut un prieten bun de serviciu, mare iubitor de natură, pescar amator, care ani de zile  a vrut să facă o excursie în Noua Zeelandă. Săracu n-a mai apucat. O boală necruțătoare l-a secerat. Mie însă mi-a rămas în minte ideia unei excursii în Noua Zeelandă, deși nu sunt decât iubitor de natură, nu și pescar amator.

Am cântărit mult până când am hotărât să facem excursia. Nu numai din cauza distanței, dar și a prețului, care nu este mic.

In sfârșit am hotărât și la 11 decembrie, am plecat pe traseul Tel Aviv – Bangkok – Auckland, cu oprire de trei zile la Bangkok.

Trebuie știut despre Noua Zeelandă că se află la cca. 2000 de km. sud est de Australia și că este formată din două insule principale, între ele fiind o porțiune a Oceanului numită Strâmtoarea Cook de cca. 25 km.

Lungimea însumată a celor două insule este de cca. 1300 km., iar lățimea insulelor este în jur de 200 de km. în medie.

Fiind în emisfera sudică, în decembrie când am ajuns noi la Auckland era început de vară ca în Grecia la începutul lui iunie, pe când la capătul sudic al insulei de sud la Dunedin spre exemplu, era ca primăvara în Austria, adică destul de frig.

Geografic, Noua Zeelandă este o regiune mai degrabă muntoasă, cu ridicături până la trei mii de metri, insule vulcanice, a căror căldură interioară este resimțită și în prezent, zgeizere, emanații de gaze și substanțe de origine vulcanică, zonă seismică activă. Ultima „ispravă” în acest sens, a fost cutremurul din februarie 2011, care a distrus o bună parte a orașului Christchurch. 14 mii de mișcări seismice pe an suportă Noua Zeelandă.

Se mai vorbește despre o subțiere a stratului de ozon în zona Noii Zeelande pe care eu nu o prea înțeleg, dar care se pare că este motivul celui mai mare procent de îmbolnăviri de melanomă (cancer de piele) din lume.

Populația este în majoritate de origină europeană, dar n-a fost așa în totdeauna.

Insulele Neo Zeelandeze au fost ocupate de polinezieni din secolul XIII – XV și au desvoltat cultura Maori.

Primul european a fost Abel Tasman în secolul XVII, iar în secolul XVIII, căpitanul James Cook a făcut o explorare sistematică în numele coroanei britanice. Coloniștii au început să se înmulțească, în detrimentul maorilor, să ocupe pământurile maorilor, mai cu bani, mai cu forța, mai cu bolile aduse de europeni reducându-le numărul.

In 1840, după ce indigenii au fost tocați și împuținați bine, în numele reginei Angliei se semnează un pact, care transformă Noua Zeelandă în colonie britanică, în schimbul dreptului maorilor de a exista. Dar nici până în ziua de azi nu s-au lămurit dacă versiunea engleză sau cea maoră, reprezintă originalul, pentrucă sunt „ușoare” deosebiri între ele.

Cert este că până la sfârșitul secolului XX, maorii au trebuit să lupte pentru egalitate și deși acum se susține că toți sunt cetățeni egali, impresia mea a fost că totuși unii sunt „mai egali” decât alții. Azi populația totală a Noii Zeelande este de cca. 4.3 milioane, din care 14% sunt de origine maori.

Trebuie să mai amintim că în Noua Zeelandă, învățământul, sistemul de sănătate și de asistență socială, sunt dintre cele mai complete și avansate în lume.

Auckland este cel mai mare oraș al țării. Peste patru sute de mii de locuitori. Oraș modern, cu clădiri multietajate, beton și sticlă, parcuri, baruri, puburi, restaurante și hoteluri, cafenele. Un port mare, bine utilat, care asigură legătura țării cu Australia în primul rând, care este cea mai apropiată destinație și desigur restul lumii cu care Noua Zeelandă are legături comerciale.

Auckland este un oraș cu multe parcuri, mult verde, copaci seculari, rezervații naturale foarte îndrăgite și frecventate de localnici.

Am traversat golful cu un feribot și am admirat din spre mare, portul și orașul. Am continuat vizita noastră cu autobuzul pe șoseaua nr. 1 spre nord, printre orășele mici, cu case cu un nivel, unele dacă nu majoritatea din lemn. N-aș spune că este vorba de vreo arhitectură, sau nu cunosc eu stilul. In schimb imaginile oferite de natură, de insulele  și golfurile din jurul Aucklandului, sunt splendide.

Am urcat pe malul estic spre nord până la Warkworth cca. 70 de km. și ne-am întors  pe malul vestic, cca. 100 de km. Peisaje splendide, mult verde, multă liniște, puțină circulație, multă apă, multe animale, în totalitate libere și fără supraveghere cât vezi cu ochii. Localitățile mici, aproape toate la fel, și ele liniștite, curate și îngrijite.

Inapoi la Auckland, am vizitat Muzeul Memorial al Războiului, plasat într-una din ce le mai impozante clădiri, aflate pe un deal, într-un parc frumos, de unde se vede orașul, muzeu unde am învățat majoritatea celor povestite mai sus despre originile și istoria populației țării. Intrarea este liberă, dar se sugerează că o donație de 10 $ este indicată și bine primită.

Am vizitat apoi muzeul maritim, interesant și el, dar ambele zic eu, vizitabile dacă te afli în Noua Zeelandă, dar în nici un caz să vii aici special pentru ele.

Am vizitat și peninsula Coromandel, care a fost cândva o zonă de extracție a aurului, iar azi este o zonă de turism, cu vegetație luxuriantă și mai ales cu locuri de pescuit apreciate de localnici.

Am continuat spre Rotorua, zonă, oraș și lac, foarte cunoscute. Orașul se apreciază că are cam 50 de mii de locuitori. Este o destinație turistică foarte căutată, atât de localnici cât și de străini. Este renumită pentru activitatea geotermală din zonă, gheizerele active și bazinele de noroi vulcanic fierbinte, vizitabile. Le-am vizitat și noi.

Zona, inclusiv lacul, au fost populate de maori prin secolul XVIII, dar au apărut europenii și problemele odată cu ei.

Azi, Rotorua este un district a cărei economie se bazează în special pe turism. Este o stațiune de băi termale, multe hoteluri și toate facilitățile adiacente.

Am vizitat muzeul centrului de cultură maori din oraș și am urmărit un spectacol folcloric specific acestei culturi, destul de interesant, dansuri foarte asemănătoare cu cele executate de echipa de rugby a Noii Zeelande înaintea meciurilor lor.

Spectacolul s-a desfășurat pe marginea unei piscine și a continuat în înteriorul ei, iar mai apoi au fost invitați și spectatorii să participe activ la spectacol. A ieșit un balamuc destul de simpatic, care arată că maorii nu sunt chiar lipsiți de simțul umorului. Totul s-a terminat cu o masă copioasă.

A doua zi în drum spre capitala Wellington, am trecut pe lângă lacul Taupo și am văzut dela distanță centrala geotermică dela Wairakei.

Noua Zeelandă este dintre puținele țări din lume, care produce energie electrică pe baza energiei geotermale. 10% din energia electrică a țării se produce astfel, adică folosind căldura pământului, fără fum, fără cenușă, fără petrol sau cărbune. Ieftin și curat. Am mai auzit de așa ceva în Filipine și în Islanda. Am mai auzit și că sunt condiții și în Banat pentru așa ceva, dar n-am înțeles care e problema. Poate ne explică cineva.

Am trecut prin rezervația Tongriro, cu înălțimi de până la 400 de metri, cu trei cratere vulcanice care fac obiectul rezervației și desigur vegetația cu care ne-am obișnuit deja, cu liniștea, curățenia și ordinea caracteristică Noii Zeelande. Acești oameni sunt bolnavi de ordine și curățenie. Nu-și construiesc șosele și căi ferate de frica perturbării ordinii din natură și de frica poluării. Poate că au dreptate.

Wellington este cu ceva mai mic decât Aucklandul și să zicem ceva mai elegant. Nu este un mare port, este o capitală a instituțiilor de stat, ministere, parlament, organisme de tot felul, centru universitar și educațional, centru de cultură, teatre, operă, muzeul „Te Papa” o instituție foarte apreciată și foarte vizitată. Am vizitat-o și noi. Apoi am colindat printre restaurante și puburi pline de tineret, am admirat clădirile vechi și noi ale orașului, elevii de școală îmbrăcați frumos în uniforme, care în Europa au cam dispărut.

Un fenomen pe care nu l-am întâlnit în altă parte decât în Noua Zeelandă, copiii (desigul nu toți dar mulți), umblă desculț. Imbrăcați corect, cu ghiozdanul în spate, dar desculți chiar și pe ploaie și sunt convins că nu din cauză că nu au pantofi.

Wellington a fost ultimul punct din insula de nord, de unde am trecut cu un feribot prin Strâmtoarea Cook în insula de sud, la Picton, orășel cu cca. 6000 de locuitori și nimic deosebit afară de ordine și curățenie.

Am călătorit cu autobuzul până la Nelson unde am înnoptat, iar dimineața devreme am pornit cu un vaporaș de croazieră spre Parcul Național Abel Tasman.

Parcul se află în partea nordică a insulei de sud. Este considerat un rai al excursioniștilor și chiar este. 22 de mii de hectare de pădure, între râul Takaka și Marea Tasman, dealuri și munți împăduriți, până la 1000 de metri înălțime. Parcul este dotat cu locuri de campare, trasee riguros însemnate, personal de deservire și tineri voluntari gata să te ajute cu îndrumări, cu apă, cu mâncare preambalată.

Fiecare persoană care intră în parc este riguros monitorizată, exclusiv pentru a-l ajuta și să nu pățească ceva. Animale sălbatice nu există în Noua Zeelandă. Un singur lucru i se cere vizitatorului și asta este scris peste tot: să nu facă murdărie în parc și când părăsește parcul, să ia cu el și resturile de orice fel, pentrucă parcul nu are personal de curățenie.

Aceste excursii sunt de regulă de patru zile. Noi am scurtat-o la o zi. Ne-am întors la Nelson cu același vapor pentru noapte și dimineața am pornit spre sud pe șoseaua nr. 6, când pe malul mării, când în munți, văi cu culturi de pomi fructiferi și viță de vie.

Foarte puține localități și toate mici. Ce am întâlnit cel mai puțin sunt oamenii. N-am prea văzut oameni. În schimb, cu atât mai multe animale și încă ce ne așteaptă mai în sud. Dealurile sunt pline cu oi, cu miile. Vite, cirezi de căprioare și cerbi iarăși cu miile.

Noua Zeelandă este patrie pentru patru milioane de oameni, tot atâtea vite și 60 de milioane de oi. Și n-am văzut nici un cioban. Nimeni nu-i adună seara. Nu are dece.

Dar noi eram în excursie. Am trecut munții, a început să se simtă că ne apropiem de polul sudic, adică mai frig noaptea și zăpadă pe munți.

Am întâlnit și ghețari, unul numindu-se Franz Josef, cine știe dece.

Continuăm printre văile munților Aspiring, nu prea înalți, poate până la 2000 de metri, dar cu zăpadă pe vârfuri, până la lacul Hawea și apoi Wanaka, cu orășelul cu același nume la capătul sudic al lacului.

Un interesant parc de distracții este punctul de atracție a turiștilor din zonă. L-am vizitat și noi, dar mai mult ne-au atras atenția livezile de pomi fructiferi, în special cireșe și vișine, atât de bogate cum n-am mai văzut. Ne-am îmbulzit să cumpărăm fructe și culmea că aveau gustul fructelor din copilărie. Nu erau cireșele crescute forțat în livezile de azi din Turcia sau aiurea.

Am dormit la Wanaka și dimineața am plecat cu bărci cu motor, într-o excursie pe râul Clutha care apoi s-a continuat pe jos prin pădure și un prânz „la botul calului” .

A fost o zi de activități deosebite, plină de adrenalină, dar care încă nu s-a terminat.

După amiază continuăm pe văi largi pline de mii de vite și oi, până la Queenstown, oraș cu zece mii de locuitori pe malul lacului Wakatipu. Urcăm cu funicularul pe muntele din apropiere, de unde privim orașul. Spre amurg, este deadreptul frig, deși calendaristic este vară.

După o noapte în orașul reginei (Queenstown), continuăm printre oi și vite spre alt lac Te Anau și orășelul de pe malul acestuia cu același nume. De aici a doua zi dimineața, am plecat spre fiordul Milford Sound, pentru o plimbare cu vaporul de vreo 20 de km. printre maluri abrupte și pline de căderi de apă, până la marea plină cu insulițe pe care se odihnesc focile și morsele.

In continuare spre sud, vizităm o hidrocentrală subterană, care e similară cu oricare alta din lume dar sunt și colegi de excursie care încă n-au văzut așa ceva.

Tot spre sud, tot printre cirezi de animale și câmpuri verzi, ajungem la Dunedin, oraș cu peste 120 de mii de locuitori, oraș universitar, care de asemeni, nu mi s-a părut să aibă ceva deosebit, în afara clădirii gării centrale.

Oboseala a început să se facă simțită. Aveam de continuat încă 350 de km. până la Christchurch, ultima stație în Noua Zeelandă. Dincolo de Palmerston, oprim la plaja Moeraki pentru a admira globurile de piatră numite „Moeraki Boulders” și apoi pornim întins, tot printre câmpuri și pajiști pline de vite, spre Christchurch, orașul cel mai mare de pe insula de sud, oraș greu încercat de ultimele cutremure. Ultimul a provocat moartea a 65 de cetățeni.

Dimineața, am decolat de pe aeroportul internațional, în direcția Sydney.

Părerea mea despre o excursie în Noua Zeelandă:

• Ca să colinzi Noua Zeelandă în toată lungimea ei, excursia trebuie să fie de minim o lună jumătate și nu cu autobuzul, ci cu o mașină închiriată cu maxim două perechi, care se cunosc și se potrivesc. Asta ca să rămână prieteni și după excursie.
• Circulația nu este grea și nu sunt prea multe drumuri ca să te încurci.
• Lumea este binevoitoare și gata să te ajute. Trebuie însă să cunoști limba engleză.
• Orice excursie impune călătoria pe minim 2000 de km., care este foarte mult cu autobuzul pe drumuri bune, dar înguste pentru cele 15-16 zile cum am făcut noi.
• Spre exemplu am întâlnit o familie: soț, soție, o fetiță de 11 ani și un băiețel de 9, care călătoreau cu un microbus-dormitor, erau de trei luni în Noua Zeelandă și aveau intenția să continue un an. Copiii făceau școala prin internet. Nu mă întrebați cum, că nu știu.
• In concluzie: Noua Zeelandă nu înseamnă orașe, construcții, arhitectură și istorie. Inseamnă liniște, distanțe mari, populație puțină și împrăștiată, multe animale, mult verde, multă apă, climă plăcută, curățenie absolută, grijă maximă față de om și nevoile lui, dar din păcate și risc de melanomă.