2. INDONEZIA

2.- Indonezia – Jawa, cea mai populată insulă

Jawa deși nu este cea mai mare insulă a Indoneziei, este cea mai populată. Are în jur de 140 milioane de locuitori. Este cea mai populată insulă din lume.

Jawa, se întinde dela vest la est pe o distanță de vre-o mie de km., dar lățimea ei este in medie cam 100 de km, și maximum 200.

Harta insulei este foarte „pătată”, de sumedenia de vârfuri muntoase cu înălțimi de până la trei mii de metri, foști vulcani , stinși, sau încă activi și care au contribuit și contribuie hotărâtor la formarea și recroirea scoarței terestre în această zonă.

Se spune că s-au descoperit urme ale omului în această zonă de acum 1.7 milioane de ani. Așa o fi, oricum strămoși de-ai noștri populează Parcurile de tip Safari existente în zonă.

Istoria propriuzisă a omului în zonă, începe cu triburile băștinașe, peste care au venit indienii din nord, aducând cu ei budismul și mai apoi hinduismul. Prin secolul XVI, au făcut cunoștință cu primii europeni: portughezii, dar care nu prea au fost agreiați pentrucă la portughezi, totul se făcea în numele crucii și băștinașii erau prea departe de creștinism.

Au urmat olandezii, care au avut viață mai lungă, pentrucă n-au încercat să le impună vreo religie localnicilor.

Problema Companiei Olandeze a Indiilor de Est, era să facă bani. Pentru asta s-au implicat în primul rând în agricultură. Cultura preponderentă în acest colț de lume a fost în totdeauna orezul, care asigura mâncarea cea de toate zilele a populației. Olandezii au adus cu ei trestia de zahăr, cauciucul, cafeaua, cacao și ceaiul, produse cerute în Europa. Au defrișat, au plantat, i-au învățat pe localnici cum să cultive, i-au ajutat, i-au obligat, au recompensat, au omorât, au dominat 300 de ani cu ciomagul și cu zăhărelul, făcând averi, îmbogățind Olanda, Amsterdamul și nu numai.

In timpul celui de al doilea război mondial, Jawa a căzut sub ocupație japoneză, apoi, cum nu, sub dominație engleză, dar  a fost imediat încorporată în Indonezia, când generalul Sucarno a declarat independența noului stat.

In tot acest timp de peste trei sute de ani, islamul a înaintat cu încăpățânare spre est, cucerind întâi clasele avute și mai apoi restul populației, fără a intersecta interesele Companiei olandeze. Parcă s-au înțeles: unii se ocupau de partea materială, alții de cele cerești.

Si asta nu numai în Jawa, ci și în Sumatra, Bali, Kalimantan, Sulawesi sau Papua. Astfel, că în prezent, 82% din cei un sfert de miliard de indonezieni și 90% din cei 140 de milioane de Jawanezi, sunt musulmani.

Administrativ, Jawa ca și restul țării,este împărțită în provincii și regiuni speciale, capitala fiind Jakarta, aflată în nord vestul insulei Jawa.

Între anii 1970-1998, în vremea președintelui Suharto, guvernul promova o politică de dislocare a locuitorilor din Jawa, în insule mai puțin populate și aceasta mai mult sau mai puțin cu acceptul populației. Această politică, deloc populară, nu odată a dus la altercații serioase între „localnici și venetici”.

Jakarta este cel mai mare oraș al Indoneziei, ajungând la peste zece milioane de locuitori.

In Jakarta poți vedea bulevarde largi, zgârie nori, muzeie, universități, moschei, centre comerciale, forfotă ca în orice metropolă.

Dar n-am făcut 20 de ore de zbor, ca să vedem toate astea. Astea și multe altele, le putem vedea acasă, sau după un zbor de cel mult două ore, în orice metropolă europeană. Am venit până aici, ca să vedem ceiace nu poți vedea decât aici, adică natura, obiceiurile și modul de viață a populației indoneziene, să facem cunoștință cu moștenirea culturală de veacuri rămasă în acest colț de lume.

Acesta este motivul pentru care nici nu ne-am apropiat de Jakarta. Am zburat dela Singapore, direct la Yogyakarta (se pronunță Djogdjakarta), capitala Regiunii Speciale cu acelaș nume, oraș cu cca. patru sute de mii de locuitori, fostă capitală a Sultanatului Mataram în secolele XVI-XVII, capitală a Indoneziei în timpul revoluției din 1945 – 1949.

Azi Yogyakarta, este centrul artelor clasice Jawaneze, muzică, balet, dramă, poezie, teatru al umbrelor de păpuși și țesături „batik”. Dar mai ales, este punctul de plecare, spre cele două, cele mai spectaculoase moșteniri, rămase din secolele VIII – IX: templele hinduse dela Prambanan și templul budist dela Bororudur.

Abia ne-am depus lucrurile la hotel și am alergat la templele dela Prambanan, care se află la vre-o 15 km. de oraș. Temple hinduse, construite în secolul IX, sunt dedicate Creatorului (Brahma), Păstrătorului (Vishnu) și Distrugătorului (Shiva). Trebuie să cunoști mult mai multe despre această credință, ca să le poți explica pe toate și eu sunt cam departe de asta.

Nefiind un cunoscător în temple hinduse, așa la prima vedere, aș spune că temple în acest stil, am văzut în India și mă refer la grupul de temple dela Khajuraho, aflate la vreo 600 de km. sud de New Delhi. Acel grup de temple cuprindea un număr de 80 de temple, din care s-au păstrat 25. Au fost ridicate cam în aceiași perioadă, numai că sunt sculptate cu scene erotice. Poate că specialiștii ar găsi puncte comune între aceste complexe. In ce mă privește, nu fac altceva decât să constat asemănarea.

Cele de aici, sunt parte din cel mai mare complex din Indonezia și din sud estul Asiei, care a avut la origine un număr de 240 de temple de diferite dimensiuni. Complexul este caracteristic arhitecturii Hindu, cu un templu central de 47 de metri înălțime, înconjurat de restul de diferite dimensiuni, în cercuri concentrice.

Dealungul timpului, complexul a fost abandonat și deteriorat. Abia la începutul secolului XX, s-a pus problema restaurării. Azi sunt restaurate cele opt temple mari și încă opt altare mici. Complexul este un punct de atracție pentru turiști din toată lumea.

Ne-am întors a doua seară, să vedem complexul iluminat cu rafinament și să urmărim un spectacol de balet cu clasica poveste „Ramayana”, spectacol cu adevărat de calitate, desfăsurat parțial sub cerul liber și cu templele iluminate pe fundal.

Am făcut o plimbare cu ricșa, un fel de biciclete cu trei roți acționate cu pedale de proprietar și care fac servicii de transport ca taxiurile. Sunt cu miile pe străzi.

Am văzut sutele de motociclete și motorete la intersecții și pe străzi, care toate se numesc „Honda” indiferent de marcă. Si in Indonezia circulația este pe sânga, dar șoferii n-au nici o considerație unul față de celălalt, deși accidente n-am văzut.

Am vizitat palatul sultanului, unul din locurile decorative ale Yogyakartăi. Sultanul, care pentrucă a avut suficientă intuiție, să se declare susținătorul necondiționat al noii Indonezii independente în 1945, și-a păstrat palatul, rangul, bogățiile, administrația și tot restul, sub forma unui district special cu peste trei milioane de locuitori, în cadrul statului Indonezian, funcțional până și azi.

Palatul este un grup de clădiri joase, curți interioare și grădini, un castel de apă cu piscine legate între ele, un muzeu al palatului și familiei, o gardă de câteva zeci de persoane care servesc fără salar, numai pentru onoarea de a fi folositor familiei sultanului. De altfel și activitatea lor este pur decorativă.

In apropierea palatului, sunt păstrate și riguros îngrijite cartierele cu străzi și case vechi, care sunt proprietatea familiei sultanului și pe care le închiriază familiilor sărace cu o chirie extrem de mică, aproape gratis, asigurându-și astfel un loby comod.

Dar casele sunt îngrijite, zugrăvite, străzile curate, nici o asemănare cu mirosurile și mizeria care amintește de India. Nu cred că s-a făcut curățenie de dragul vizitei noastre. Este un mos de viață a populației: modest, decent, curat, cuviincioși. Chiar dacă sunt musulmani.

Am asistat de asemeni la un spectacol inedit de teatru de păpuși, umbre de păpuși proiectate pe un ecran de pânză, artă veche jawaneză, păpușile fiind mânuite de un artist care este invizibil pentru spectator. Am vizitat și atelierul unde se fabrică aceste păpuși, care sunt decupate din piele de vită cu cuțite de forme speciale și care se vând turiștilor la prețuri respectabile. De aici ne-am dus la piața de păsări, unde se vând păsări, colivii, pești, șerpi și e un miros…

A doua zi ne-am deplasat la templul Borobudur, aflat la cca.45 km. nord de Yogyakarta. Este cel mai mare templu budist din lume, construit în secolele VIII și IX. Are forma unei piramide cu baza patrată, cu latura de 120 de metri. Sase etaje patrate, urmate de trei circulare, totul din piatră, totul sculptat cu scene în relief. Numărul panourilor sculptate, depășește 2500, la care se adaugă peste 500 de statui Buda. Fiecare panou sculptat, fiecare basorelief, este o poveste din învățămintele budismului și dacă e să le dai crezare specialiștilor, pentru a le citi pe toate, sunt necesare vreo șase luni.

Este un loc căutat deopotrivă de turiști și pelerini budiști. Turiștii vin, stau 3-4 ore, se urcă până sus, fac poze și pleacă, să le pună pe blog sau facebook. Pelerinii, au alte scopuri, dar nu antagoniste. Iată o fotografie care vorbește în acest sens: un grup de călugări budiști, pelerini din Tailanda și turiste israelience (trei de origine română).

După amiaza, am zburat la Surabaya, capitala provinciei Jawa de Est. Nu pentru a vizita orașul, ci pentru a vedea pădurile și munții din zonă. Pentru asta, ne-am cazat la un hotel numit Bromo Cottages, aflat la 1800 metri înălțime, nu departe de masivul Tengger.

A doua zi dimineața încă pe întuneric am plecat cu jeep-uri, la un punct de observație pe muntele Penanjakan, la 2770 metri înălțime, să vedem răsăritul soarelui.

La fața locului, ne-am întâlnit câteva sute de turiști din toată lumea. Chiar dacă drumul a fost de groază, chiar dacă era frig către zero grade, chiar dacă a trebuit să așteptăm aproape o oră, a meritat. Priveliștea soarelui care răsare din spatele conurilor vulcanice, „marea” de ceață care se scurge pe lângă vârfurile munților face toți banii.

Tot în jeep-uri, coborâm până la 2300 metri în apropierea vulcanului Bromo, vulcan activ, care în afara fumului pe care îl emană în permanență, din când în când mai și erupe. Așa s-a întâmplat în 2004, în 2010 și ultima dată în ianuarie 2011. De data aceasta accesul la crater era permis de vulcanologi.

Jeep-urile s-au oprit pe un platou la vreo trei kilometri de piciorul conului vulcanic, pe care i-am parcurs călare pe căluți blânzi care stăteau liniștiți până când turiștii (unii care nu s-au urcat în viața lor pe cal), se cațără în scări, trași sau împinși, sau și una și alta, în funcție de sex,vârstă și greutate. Stiu eu însă pe unul, care și-a făcut vânt prea mare și a căzut dincolo de cal (nu spun cine). Noroc că era nisip vulcanic pe jos. Dar calul, răbdător, cu experiență. A mai văzut de astea.

Bine ‘nțeles odată pe cal, fiecare dorea o fotografie de amintire.

După cei trei km. călare, au urmat 245 de trepte destul de înalte, până pe buza craterului, de unde te uiți în jos la fumul din crater și te gândești cu groază la coborâș și mai ales la următorii trei km. călare, înapoi la jeep.

Un lucru e sigur: 50% din cei întrebați au spus că le-au rămas răni dela șeaua calului. Probabil restul n-a vrut să se facă de râs.

Oricum, este un loc foarte cunoscut și foarte vizitat, mai ales de turiști străini, australieni, neo zeelandezi, chinezi, dar și italieni, sau nemți. Cred că în ziua respectivă erau peste 100 de jeep-uri în parcarea improvizată.

La întoarcere, am avut în program vizita la „Taman Safari”.

In decursul secolelor, dar mai ales de când au venit olandezii, pădurile așa zise de ploaie s-au tot defrișat, pentrucă au fost necesare terenuri pentru construcții, pentrucă voiau să cultive cafea și ceai și cauciuc și trestie de zahăr, dar mai ales pentrucă numărul populației este în creștere permanentă și sunt necesare plantații de orez suplimentare. Aceste păduri adăposteau o faună de poveste, care încet, încet, se împuținează.

Pentru a contracara acest fenomen, statul înființează rezervații de animale, unde acestea sunt protejate. Taman Safari este unul dintre ele, care are trei terenuri, unul în Jawa de vest, unul în insula Bali și unul în Jawa de est. Acesta din urmă este plasat pe versantul unui munte între 800 și 1500 se  metri înălțime, pe o suprafață de 350 de hectare, la nici 50 de km. de aeroportul internațional din Surabaya.

Ne plimbăm cu mașina printre grupurile de animale, maimuțe simpatice, lei leneși, girafe, tigrii somnoroși, leoparzi cam nerușinați, rinoceri pe cale de dispariție și câte altele.

Animalele par blânde, deși sunt cele mai fioroase cunoscute. Se pare că sunt obișnuite cu vizitatori și nu prea îi mai bagă în seamă. Probabil că sunt și bine hrănite ca să nu fie atrase de vietăți conservate într-o Toyota sau Volkswagen.

De la safari ne îndreptăm spre aeroport. Părăsim Jawa, pentru o altă insulă, cu populație mult mai redusă, dar nu mai puțin interesantă. Zburăm în Sulawesi spre nord est.

Pe drum spre aeroport încă în Jawa, avem ocazia să vedem satele musulmane, cu moschei cu cupole verzi, noi, impozante. Admirăm dela distanță terasele cu orez și încercăm să ghicim sistemul de repartizare a apei, astfel încât toate parcelele sa fie udate la timp și îndestulător.

Aflăm dela ghidul nostru că este o regulă stabilită de comun acord  de tot satul, prin care se asigură apa pentru fiecare familie. Este vorba de o cooperare care funcționează fără cusur, fără intervenția autorităților. Eu zic că poate tocmai de aceia.